IR pe ruta București-Ploiești: eu, prietena mea, Nena și soră-sa, Rita, fără bilete. Nena ne-a condus într-un compartiment gol, mirosind a fier încins, ne-a zis să ne așezăm toate pe aceeași canapea, cu capetele în jos și pletele revărsate spre podea; plete lungi castanii cenușii, roșcate, și la mijloc pletele blonde ale Ritei. Am auzit ușa trasă și tăcere. După vreun minut ne-am ridicat. Nașul ne privea înmărmurit. Nu ne-a mai întrebat de bilete. Cred că ne-a ținut minte toate viața.
Dana Popescu
ne poartă nebunia tinereții spre Vamă. Lipită de mine, Ana se întinde leneșă, ca o felină, torcând alene. Trenul prinde viteză, luminile orașelor pier, dansând în noapte. Ana scâncește în somn, împingându-mă supărată. Ridurile mici de pe frunte și șuvițele cărunte mă nedumeresc, ce ai pățit, Ană? Nu aud răspunsul, zgomotul pe care-l face trenul ce zboară acum pe șine e infernal. O simt din ce în ce mai mică, părul i-a căpătat reflexe argintii. Întind brațele și o pierd în mii de stele ce-mi zboară printre degete.
David Brescan
August 2017, noaptea în gară la Medgidia. Biletul spre Constanța costă de patru ori mai mult ca pe site-ul CFR. Doamna înțepată de la ghișeu îmi răspunde că au trecut trei ani de la ultimul update. Mănânc un hotdog slinos la barul de lângă. În copilărie avea gust mai bun. Vine și trenul, cu șase ore de întârziere, timp în care poliția face ordine în fauna locală de două ori. Singurul loc liber e umed și miroase a urină. Cei 40 de kilometri îi facem în două ore. Eu sunt singurul cu bilet, râde și nașul de mine.
