Se apropie de ecran și nu din pricină că nu vede prea bine. Liniile de cod se derulează cu o viteză înfricoșătoare. Ceva a scăpat de sub control. Dintr-o dată totul se oprește. Prea multe trenuri, prea multe mofturi, își spuse. Opriri inutile, cerințe absurde. Rugăminți insinuante îi răsună în minte. Nici Ion nu mai poate. Propuneri? Ăsta cu numărul absurd 1234 pare cel mai puțin important, răspunde Ion, robotul. Ezită o secundă, apoi apasă Delete. Trenul dispare instantaneu, ca și cum nu ar fi existat niciodată.
Mona Zelenco
Sprijinită de fereastra vagonului, cu ochii închiși, punea capcane gândurilor ce se conturau în vise, asemeni fluturilor plutind pe adieri de mai. Cinci ore o despărțeau de îmbrățișarea caldă a mamei. A reușit să-i împlinească dorința. A terminat Conservatorul prima. Urmau marile scene. Se și vedea în lumina reflectoarelor. Își imagina rochia, florile și aplauzele de final. Firul gândurilor i-a fost întrerupt dureros și brutal. Știrile anunțau deraierea trenului IR 1234 soldat cu victime.
Florentina Ghițescu
Unde mergeți? La țară, la părinți. De sărbători? Ce frumos? Câți ani au? Las cartea, se pare că nu pricepe mesajul că nu am chef de discuții. Ar fi făcut 80 de ani. Îmi pare rău. Au murit de inimă rea când am plecat în lume. Viața lor nu a mai cunoscut bucurie din momentul în care trenul ăla prăfuit a plecat din gară. Nu am știut atunci că acasă nu e decât într-un singur loc, acolo unde-ți sunt părinții. De când am plecat, am căutat acasă fără să știu că a rămas pe un peron înghețat, neluminat, mirosind a urină.
