Stăteam întinsă pe un câmp imens plin cu portocali. Până şi iarba mirosea a coajă de portocală, aşa că
într-o zi
m-am hotărât să gust şi io puţin. Am gustat vreo 8-9 pumni, cineva îmi spusese că altfel
n-are rost. Apoi mi
s-a făcut cald, mergeam fără
să-mi mai simt picioarele, parcă mă ridica cineva de umeri uşor în sus, mă dedublasem ca în cântecu' ăla şi mă simţeam chiar foarte bine, ca şi cum brusc aş fi aflat că fac parte
dintr-o specie nemuritoare pe cale de dispariţie. Se înserase şi vedeam doar cum pâlpâie nişte stele... sau nişte becuri? Ştiam doar că am ajuns pe un balcon şi că un jet de aer mă împinge cu putere în sus. Stăteam în fund.
Mi-era şi frică să mă ridic, mă gândeam dacă îmi mut centrul de greutate o să mă arunce direct peste balustradă jetu' de aer. Ceilalţi nu înţelegeau şi nu vroiau să mă ajute să intru înăuntru, râdeau,
n-am mai rezistat şi am zis calm: "Eu o să ies pe aici" şi am sărit. La început
n-am simţit nici o durere, auzeam doar un ţiuit şi stăteam ghemuită pe jos ca o broască ţestoasă cu carapacea strivită, după cum a spus mai târziu cineva care mă striga îngrijorat de sus, eu nu puteam să răspund chiar atunci, nu auzeam nimic din cauza ţiuitului.
Când
m-am întors pe câmp iarba crescuse la loc şi am început iar să mănânc, vroiam să uit de săritură, să nu mai simt durerea. De data asta nu mai vedeam nimic neobişnuit, simţeam doar o amorţeală plăcută, un fel de toropeală. Când nu adormeam mă întristam, aşa că am început să mănânc din ce în ce mai multe portocale cu iarbă portocalie, până când am terminat tot. În ziua în care am luat ultimul pumn de iarbă portocalie (portocalele se terminaseră demult)
mi-era deja destul de rău, mă simţeam cam umflată.
M-am întins puţin. Aşteptam să crească la loc. Am aşteptat câteva zile, până când din degetele mele au început să iasă fire de iarbă portocalie, le rupeam şi le mâncam, dar creşteau altele la loc cu viteză, cum mâncam, cum creşteau, apoi a început
să-mi crească iarbă din burtă, din piept, pe cap în loc de păr aveam fire portocalii, pe faţă mustăţi portocalii, din nas îmi ieşeau fire portocalii şi vedeam în jur
printr-o pâclă portocalie, nu puteam să mă ridic pentru că firele mă acoperiseră şi mă ţineau prinsă de pământ. Le suspectam că vor să formăm o rădăcină de portocal.
Am stat aşa până a trecut cineva. Nu
m-a văzut din cauza culorii. Am încercat să strig, da' nu puteam, am constatat că şi pe şănţuleţele din limbă îmi crescuseră fire portocalii. Atunci am început să am o presimţire nasoală. Dar
n-am crezut nimic până
n-a venit neurologul ăla celebru şi
mi-a zis că nu mai am mult, în curând o să devin cu totul portocală.
Nu se poate, îi spuneam, ştiţi eu scriu, am de terminat un ciclu de poveşti cu păsări, întâmplarea asta cu portocali e total nepotrivită. Nu mă asculta nimeni, ceilalţi se pregăteau pentru tristul moment al transformării mele în portocal sau portocală (genul nu era încă sigur, poate nici nu conta), scriau în amintirea mea o poveste P(punct)asărea. Vorbeau despre titlu, îl lăudau, spuneau că e foarte spiritual şi inovativ... Eu
nu-l înţelegeam, îl tot repetam P.asărea, P.asărea, P.asărea...
lăsaţi-mă să plec, jur să nu mai mănânc portocale niciodată... P.asărea tăcea încruntată deasupra mea.
Când
m-am trezit în sfârşit, în geam bătea un pic soarele şi umbre de frunze se vedeau pe perdeaua care făcea o lumină portocalie. Cum am deschis ochii, pe pervaz
s-au aşezat zgomotoşi nişte porumbei (gâc, gac, găc, gac, bloc, blac). Îi vedeam cu încetinitoru' cum îşi desfac aripile să aterizeze, apoi cum şi le desfac din nou să decoleze şi pleacă (gâc, gac, găc, gac, bloc, blac)... După
ce-au zburat am închis ochii şi am adormit, îi visam cum vin iar şi de fiecare dată când îi vedeam în vis, îi
şi-auzeam că au venit la loc pe pervaz (gâc, gac, găc, gac, bloc, blac). Atunci am ştiut
c-am scăpat.
Le-am spus tuturor liniştită că
n-o să devin portocală, uite chiar
azi-dimineaţă am comunicat telepatic cu nişte porumbei. Gâc, gac, gâc, gac, bloc, blac...
