Ştiţi, domnule doctor, eu am urechile înfundate, şi nasu', nu aud mare lucru în afară de un ţiuit, şi tremur, poate sunt răcit. Nu prea pot să respir, dar de ameţit, de ameţit ameţesc uşor, fără nici un efort. Mi-am scos ochii mai demult, în timpul unei crize, de atunci mi-i ţin cu grijă în palme... sunt ca două bile de gelatină, trebe să fii tot timpul atent să nu se scurgă şi să ţii palmele deschise ca să vezi, uneori alunecă şi se învârt, io mă întind după ei şi imediat ameţesc... De şapte zile încerc să urlu, dimineaţa la prânz şi seara, nu ameţitu' e problema, ci ceaiu' ăla de mentă care nici nu înţeleg ce rost are, mai mare daraua, tre' să-mi mut ochii într-o singură mână, să torn apă în ibric, să aprind focu', să pun ceaiu', se face un abur de nu mai văd aproape nimic, simt cum îmi ard ochii şi ameţesc rău, nici nu aştept să se facă ceaiu' şi încep să urlu, da' nu aud... De şapte zile urlu şi nu aud nimic, deschid gura şi împing aer afară până simt că mă sufoc şi degeaba. Îmi strâng ochii în pumni până mi se umplu de apă, până se scurge printre degete pe jos şi degeaba, nu aud, nu aud decât un ţiuit.
Azi-dimineaţă nici n-am mai încercat, nici ceaiu' nu mi l-am mai făcut şi uite că după o oră am început să-mi simt palmele ude.
