Știam că n-am să stau mult pe Pământ. Cordul meu avea o găurică. Atât de mică că moartea nu putea trece prin ea cu tot cu coasă. Și mă mai amâna. N-am vrut să fiu un fir de iarbă trăind speriat de secerișul ce urmează. Pentru mine nu mai conta o oră, o zi, o lună în plus sau în minus. Am băut, am fumat, am făcut sex, m-am distrat, am cântat, am dansat, am rănit, am mângâiat, am râs, am urlat. Când mi-am revenit după operație m-am uitat în oglindă. Mi-am recunoscut trăsăturile. Atât. În piept aveam sufletul altui om.
Dorin Vasile
Am revăzut-o după ani buni. Ieșea dintr-un magazin la brațul unui tânăr. Fără să realizez cine este, i-am remarcat silueta de adolescentă și îmbrăcămintea la modă. S-a ridicat spre partener, i-a șoptit ceva, apoi a izbucnit în râs. De-abia când m-am apropiat, i-am recunoscut trăsăturile. Totuși, ceva se schimbase și nu era vorba doar de ridurile discrete sau părul aranjat altfel. Părea mai calmă, mai sigură. Privindu-l de parcă lumea ar fi fost făcută doar pentru ei doi, mi l-a prezentat: Fiul meu, Andrei.
Ionuț Morariu
Auzise că cea mai fascinantă călătorie e către tine însuți. Că drumul e lung, dar răsplata întrece orice închipuire. Plin de speranță și-a făcut caravelă dintr-o peșteră și a navigat șapte ani pe apele cunoașterii. S-a împrietenit cu Socrate și a moșit adevărul cum moșești un copil. S-a scufundat cu Maimonide în adâncurile Cabalei și a văzut dansul literelor din Tableta de Smarald. În van. Singura alinare i-a fost tovărășia lui Șeitan. Care-l mângâia așa. Nici eu, de câte ori m-am căutat, n-am găsit pe nimeni acasă.
