Mi-am călcat pe inima de mamă și-am plecat. O săptămână jumate, cu munca în Olanda. Dimineața, cafeluță cu ziar, la prânz, sălățică, seara, post. În sfârșit nu-mi mai puțea părul a ciorbă. Am tradus, am citit, am vizitat muzee, am colindat magazine singură. Dezmăț în toată regula. Nu mă bâzâia nimeni, ce să mai, eram un om nou. Calmă, zâmbitoare, relaxată ca la 20 de ani. Cum am pus piciorul în casă, m-am dezmeticit. Au început toți să-mi apese butoanele, iar eu i-am mâncat cu fulgi cu tot.
Adriana Patroi Miu
Parcă ar fi vrut să mai poposească un pic. Îți dădeai seama că nu e mort pentru că sorbea câte o gură de supă cu paiul, suficient cât să îl mai țină o zi. Era o atmosferă ciudată. Stăteam lângă marginea patului și priveam cum apune un om, cum se stinge un neam: al meu. Te iubesc, tataie, i-am spus. Nu te mai aude, mi-a șoptit tata. Nu mai aude de mult pe nimeni. Și eu vă iubesc, mi-a răspuns. Apoi s-a reîntors în starea lui vegetativă, dar n-a murit. Până nu l-au dus în casa lui părăsită din Buzău, nu a vrut să plece.
Julia Sandu
Stăteam în bucătăria întunecată, uitându-mă la becul unsuros cum atârna ca o ghilotină. Șapte păcate? Poftă? Pe masă o cutie de burgeri vechi. Lene? Purtam aceiași chiloți de marți. Invidie? Vecinu' avea Netflix plătit. Mânie? Am țipat la prăjitor că mi-a ars pâinea. Mândrie? Fiecare decizie proastă o purtam ca pe o medalie. Desfrâu? Ah, Crowley e copil mic. Lăcomie? Voiam tot mai mult, mai puțin datoriile. Apoi, pisica vagabondă a zgâriat geamul. I-am dat lapte. Mi-a adormit în brațe, torcând. M-am simțit alt om.
