când mi-a sărit în cale pe culoar, ca o căprioară năzbâtioasă, mi-a proptit o mână în piept, m-a împins către fereastră, m-a înlănțuit și, ridicându-se pe vârfuri, și-a lipit buzele de ale mele, într-o încleștare dulce. Am uitat de coșuri, de insomnii, de atacuri de panică. Nu simțeam decât limba aceea iscoditoare și sânii ce mă împungeau obraznic. Vraja s-a risipit când, la auzul clopoțelului, a zbughit-o în clasă. Pierdusem un pariu, prostuțule, nu-ți face iluzii, mi-a zis a doua zi. Îmi dai și mie tema la mate?
Cornel Popescu
Coșmarul nu se termina când deschideam ochii și asta mă intriga la culme. Degeaba am dat de câteva ori din brațe în apa rece. Am mâncat brânză cu pită și am băut un ceai de rădăcină de brusture. Mi-am luat apoi ia și ițarii, am dezlegat viezurele și am plecat înspre grajduri. În timp ce coboram scările aproape de parter mi-am adus aminte că am uitat să-mi prind tricolorul în piept. Ce viață aveam înainte să devin dacopat. Eram un economist specialist în achiziții publice pasionat de fotografie și scris.
Răzvan Dițescu
Oglinda reflecta chipu-mi de nerecunoscut. Gura ce nu mai știa a râde m-a izbit cel mai mult. În mijlocul camerei, înconjurat de toate umbrele mele, am închis ochii. Gândurile începeau să se așeze. Atunci m-am despărțit de frici și am plâns; de ușurare. Îmi dădusem voie, în sfârșit, să exist altfel. Am deschis ochii. Purtam încă urmele propriilor greșeli, dar acum le percepeam ca pe o hartă ce mă ghidase până acolo. Eram viu. Nu perfect, dar viu. Am privit din nou oglinda. Am zâmbit. Și în acel moment, am știut.
