Stătea ghemuită într-un colț din camera ei. Tremura. Își privea brațele ce o dureau. Pline de vânătăi. Din camera alăturată se auzeau urlete. Țipete. Înjurături. O dureau și timpanele. Tremura toată. S-a spart o vază. A urmat o bubuitură înfundată. Apoi nu s-a mai auzit nimic. A tresărit când a auzit bătăi puternice în ușa de la camera ei. Speriată, a tras zăvorul. A fugit spre fereastră. Privind în jos, totul părea atât de mic de acolo. De-ar fi avut aripi. Să le deschidă. Să poată zbura. Era un copil. Avea 5 ani.
Julia Sandu
Când mama a ajuns la spital cu încheieturi despicate, tata a dispărut în tăcere. Zăcea privind în gol, către pereți. Mă privea, cum port griji pe care niciun copil nu ar trebui să le aibă. Când voi muri, mă voi reîncarna într-o pasăre cântătoare, îmi ziceam. Dar am ales să fiu corb, pentru că sunetele păsărilor cântătoare m-ar ucide. Sunt prea vii, pline de speranță, iar eu nu am niciuna. Mă voi face corb purtând durerea lumii în aripi. Dacă tot trebuie să trăiesc, atunci să o fac fără iluzii și fără promisiuni.
Cecilia Fofiu
Șofez ca nebunul spre clinică cu Liza-n travaliu. Chipu-i de păpușă e schimonosit de chin, și mie, culmea, îmi vin în minte cele două luni cât am curtat-o. S-a lăsat greu, că-i trăgea clopotele și derbedeul de Mișu, care tot el, mă face fazan. Dar eu sunt alesul, chiaun de fericire, curând tătic. Cam prea curând, nevastă-mea naște la șapte luni după nuntă. Am rugat-o să se-ngrijească, și ea neastâmpărata nu a ascultat. Mai bine, că s-a prea umflat, și-i era greu. Ce mai contează? Doar să-mi fie sănătoși amândoi.
