Când scriu acestea am făcălețul în mână. Vreau să bat pe cuvinte. Sunt cel mai bun poet când scriu proză, de aia poezia pe mine mă plictisește de moarte. Nu înghit mementouri despre cum se scrie la modă, fiindcă eu nu mă supun rigorilor, nu dintr-o aroganță sau auto-suficiență, ci din lectură. Dacă citeai, scriitor rămâneai. Nu pune sare și piper pe rana metaforei, că suferă liniaritate și convenționalism. Ai dat cu mașina peste mine. Am revenit, dar am ceva în cloacă. Pe chelia ta m-am cufurit.
Titela Durnea
Mirosul de mucegai amestecat cu duhoare de transpirație sleioasă, icnetul sacadat, toate se sting în lacrima agățată de gene. Gura mi-e mută, chiar dacă trupul urlă înlăuntru, sfredelit. Știu mamă, știu că mi-am pierdut dreptul de a (mă) plânge. A fost alegerea mea. Să-l cred, să-l urmez. Deschid ochii și mă privesc în lacrimă. Sunt pe o pajiște verde, cu iarbă moale, ce mă mângâie. Îmi iau zborul și-ajung din două bătăi de aripă la geamul ei. Se roagă la icoană, să-mi fie bine. Mi-e bine, mamă.
Răzvan Drăgoi
Haita de gânduri îmi sare la gâtul emoțiilor. Vrea să mă-mpiedice să simt. Dacă nu simt, cum aș putea să fiu? Sunt în labirintul lui Dedal și Icar. N-am nicio șansă să-l străbat pe jos. Haita păzește orice seamănă a ieșire. Va trebui să-mi inventez, din nimic, niște aripi. Blestemul perfecțiunii mă înjură din străfunduri, orice aș face minimum greșit ar anula posibilitatea zborului, nu și obligativitatea lui. Ca să mai fiu, trebuie să învăț să zbor. Sau, poate, să mă las spre cad înspre alt cer.
