Că cică cei din jur îți dau valoare, altfel ești nimè-n drum. Ioi, da'-i perfuzabilă, ți-o bagă cu injecția? Fă bine și lasă-mă cu vrăjeli. Deci tu te-ai hotărât c-o să mă stresezi în fiece viață. Nu ți-o ajuns una, no sir, hai să-i rupem fâșu încă una. Și ce valoare, ce-i aia, folosim cuvinte mari să ne simțim mari, valoarea ta crește în ochii celorlalți atunci când mori. Când te văd ăia cu țurca-n sus. Hai, că ne cheamă la masă. Happy thanksgiving. Să ne dea? Nu, să ne mănânce, să scap de tine.
Anca Chimoiu
Toți bunicii povestesc despre o revoluție. Bunica nu vorbea despre bunicul, era un subiect tabu. O singură dată mi-a arătat numele lui într-o carte despre revoluția de la 1907. De parcă între timp nu se mai întâmplase nimic și nu trecuse omenirea prin două războaie mondiale. Acum oamenii vorbesc despre înainte și după ca despre ceva foarte firesc. Dar înainte, asta n-ar fi fost posibil. Unii spun că am murit degeaba. Chiar nu știu. De aici, de pe troița pe care mă odihnesc, văd doar un șir nesfârșit de mașini.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Evitam oglinzile și uram pozele din profil: nasul prelung, bărbia masivă, aproape masculină. Totuși ei m-au vânat, m-au adulmecat, m-au dezbrăcat pe îndelete, m-au privit ca pe un obiect de artă, și-au plimbat degetele prin părul meu, mi-au dezmierdat pielea, le-am simțit răsuflarea fierbinte în cele mai tainice locuri. În brațele bărbaților am murit și am înviat. În rest am citit, am fumat și am scris. Mă privesc în luciul apei: da, sunt urâtă. Curând au să-mi crească aripi de lebădă și-am să cânt în limba spargă.
