Ne târâm prin viață asemeni unor viermi. Încălcăm fiecare poruncă cu lejeritatea unei ploi de vară. Iubirea a devenit un sentiment desuet. Credința și-a pierdut orice nuanță. Minciuna este vocabularul nostru uzual. Zâmbim cu fețe schimonosite de ură. Pângărim fiecare centimetru din natură și hulpavi, mușcăm din animale nevinovate, cu palmele pătate de sânge. Binele se disipă în grandoarea răului. Treziți-vă, finalul este aproape. Astfel își încheie Mr. John predica și alergă spre Ferrari-ul său roșu, ca flăcările iadului.
Răzvan Dițescu
Cei doi stăteau față-n față la masa de un alb impecabil cu ochii fixați pe singurul obiect aflat pe ea: butonul roșu. Nu-l atinge, spuse el. De ce? Nu de asta e pus aici?, răspunse ea. Nu mai avem nimic, ce rost are?, continuă. Bine, apasă-l, ce mai contează?, oricum nu mai e nimic de salvat. Ea zâmbi amar. Ce ironie. Totul s-a prăbușit deja, dar încă avem nevoie de un buton pentru a ne preface că noi decidem sfârșitul. Apăsară împreună. O voce din văzduh se auzi: Repornire în 3, 2, 1.
Carmen Moldovan
Dacă ar fi avut o putere, ar fi derulat timpul înapoi. Cu încetinitorul, ar fi dat stop cadru și ar fi văzut tot ceea ce în cele câteva secunde nu a văzut. Ar fi văzut cum gestul bărbatului de a duce mâna la buzunar i-a activat o frică teribilă că acesta va scoate o armă și îi va omorî. Înainte să treacă la cadrul următor, cel în care apăsa butonul roșu, ar fi văzut colțul batistei care ieșea din buzunar. Înainte ca trenul să se oprească la viteza aceea nebună și să-i strivească pe toți într-o masă de fiare fumegând.
