Era prima mea zi de lucru. Tata ar fi mândru; am plecat din ghetoul sordid, am învățat și acum sunt în spatele ghișeului Împrumuturi Mici. Primul client îmi arată discret un pistol de plastic. Îmi întinde un bilet. Acesta este un jaf. Îi tremură mâna, alcoolic. Îi dau 100 lei. Îți ajunge, pleacă. Urmează o tânără cu un plod căruia îi ține un cuter la gât. Bani. O privesc. Abandon, disperarea, foame. Îi dau 200 lei. Du-te, ia lapte. Seara închid casa cu lipsă un milion fără să fi apăsat butonul roșu. Și demisionez.
Marian Bircea
Camerista Albă ca Zăpada turba de furie, avea pitici pe creier, mai precis șapte, fiindcă tocmai găsise unul din butonii roșii de cămașă ai Prințului full time, pompier la palat, part time cu normă întreagă, în budoarul mamei vitrege, Regina cea Rea, videochatistă la oglinda fermecată. Scandal monstru, era invocat povestitorul, cu toate neamurile decedate pentru așa încurcătură. Regina i-a explicat că e bugetară undercovăr cu diplomă la particulară și second job, metrolog la verificarea PSI a presiunii din tulumbă.
Răzvan Drăgoi
Am apăsat butonul, deoarece devenisem un mizantrop convins. Omenirea era proiectul ratat al unui Dumnezeu cam ciudat. Uitați-vă la oameni. Uitați-vă la ce fac. Orice e, mai întâi, armă, apoi devine cuptor cu microunde, telefon sau aspirator. Uitați-vă la religii, toate omoară în numele iubirii, al păcii și-al unui Dumnezeu cu care n-au legătură. Dumnezeu există, dar nu al lor. Al lor e politic, e armă, nu iubire. Am apăsat butonul roșu. Am băut în sănătatea ciupercilor. M-am trezit. Relativ viu.
