Lângă tufele cu sulfine, e scăunelul pe care am pus batista de mătase brodată și serviciul de ceai. Lina toarnă, grațioasă, lichidul auriu în cești pe care le luăm cu degetul mic ridicat în aer, așa cum cere eticheta. Bem cu înghițituri mici, ne fandosim pline de importanță. Îmi trec prin minte toate detaliile, privind fotografia care păstrează viu momentul. E cel mai fin porțelan, germanesc, aud ca prin vis. Și parcă simt pe buze textura plasticului roșu în care ceaiul închipuit respira aburi parfumați a sulfină.
Titela Durnea
Nimic n-o să-i reușească. Că așa ți-ai crescut-o, bibelou. Descurcă-te, îi zise bărbatu-său și ieși trântind ușa, lăsând în urmă o dâră de năduf. Da, știa că a cocoloșit-o, cu gândul la propria copilărie, în care robotise zi lumină. Dar o drege ea. În pragul ușii Ada, proaspătă miresică, îi zâmbește mieros de după sacoșa plină de cămăși pentru călcat. Ne vedem la cină, mamă. Măi mămică, sunt în inventar zilele astea. Da' v-am găsit un restaurant bun, la cinci minute de voi. Și un curs practic, de auto-gospodărire.
Dorin Vasile
Îmi plac femeile fine, delicate. Cum este Cora, vânzătoarea cu inima ferecată. De un an cumpăr nimicuri, doar pentru o clipă de conversație. Am încercat totul: complimente discrete, remarci inteligente, o ușoară melancolie în priviri. Zâmbește politicoasă, îmi dă restul exact și se întoarce la treburile ei, ca și cum n-aș fi acolo. Într-o zi intră unul cu față de bivol. Se sprijină greoi pe tejghea și o întreabă direct: Când ieșim la o cafea? Rămân în urmă, stingher, cu ceșcuța pe care tocmai o achiziționasem.
