Tanti Mia n-avea somn. Cu noaptea-n cap, o apuca melancolia: mare lucru-i frumusețea dimineții, scăldată în razele blânde ale soarelui de mai. Da, mai mare miracol e aroma de cafea fierbinte, băută din ceașca asta de porțelan. Ce dacă-i ciobită? Așa zicea, ca pentru sine, dar cu voce tare să o audă Puiu. Se legăna mai tare pe balansoarul de pe terasă, iar dușumeaua șubredă, scârț scarț, cânta sub greutatea ei. Moșul își punea perna în cap și se înturna către perete. Liniștea-i și mai mare minune, femeie, ofta el.
Iulia Biro
Era un exemplar rar: alb-roz imaculat, nicio impuritate sau asperitate. Se vedea grija avută de proprietarii anteriori. El era al treilea, cel care va ridica exemplarul la nivel de artă. Picturile lui în stil japonez aveau să o facă spectaculoasă, o bucurie de care doar câțiva din Societatea HuPo, Human Porcelain, vor avea parte. Verifică funcțiile vitale și conștiența. Exemplarul era sănătos și anesteziat. Porni muzica, își pregăti ace și culori și începu cu un braț. Fața o va tatua mâine, vinerea e ziua lui bună.
Răzvan Dițescu
Toți îi spuneau că are o frumusețe aparte. Piele netedă, fără de cusur, precum cel mai fin porțelan. Ochi mari și limpezi, dar și reci. O frumusețe de admirat, nu și de atins. Când lumea o întreba dacă e fericită, zâmbea. Când o întreba dacă suferă, zâmbea din nou. Niciun rid, nicio umbră, nici măcar un semn că porțelanul ar putea ceda. Într-o seară, ajunsă acasă, duse mâna la obraz. Voia să plângă, dar lacrimile nu erupeau. Porțelanul nu plânge. Se crapă, încet, pe dinăuntru.
