Nu prea înțeleg ce caut aici. Copacii lasă umbre lungi peste dâmburi. Miroase a frig și-a ceară. Pe alocuri flutură panglici de hârtie. Un cerc roșiatic stă agățat de-un soclu. Îmi pun mâna pe pântec și mângâi talpa ce parcă vrea să treacă prin piele. Da, puiule, ieșim imediat, doar să găsim drumul, gândesc. Privirea îmi cade pe o cruce ciobită la vârf, aplecată peste un mormânt proaspăt. Niciun nume pe cruce. Doar numere. O dată a nașterii și o dată a morții. Mă depărtez. N-o scap din privire. Data mea de naștere.
Titela Durnea
Mă Ioane, io ți-am zîs de-atâtea ori să-ți vezi de treabă, drept îi? Multe le pot io trece cu ochii aieștia ce mi-i i-a împlântat Dumnezo' sub frunte. Că mi-ai mânat vitele în satu' vecin, de-am avut ce cota la ele. Ori că m-ai băgat de păcat în gura târgului, c-aș fi luat bani din punga de obște a bisericii. Da' c-ai cătat la Mariuca me ce n-are nici 15 ani, tu, ditamai omotiocu, asta nu iert mă Ioane. Mno, vezi tu lopata asta? Ei să-i bagi de jină că ți-a crăpat țeasta când ai picat în groapă.
Vero Antthei Teodoru
Au cerut dublu, plus două sticle de țuică. Peste sat căzuse o plapumă albă sclipitoare. Au poștit prima sticlă apoi au început să scurme pământul înghețat. Greu. Nasurile căpătau culoare vineție și rotocoalele de abur ale respirației urcau spre cer. Nu mai simțeau frigul, doar duritatea pământului tare ca o stâncă. Mai aruncau câte o privire la crucile aliniate în zăpadă. Tot mai bine e să mori primăvara, să-ți crească toporași pe buric. Mâine le îngheață lacrimile ăstora. Încă un pic și plecăm.
