Sosesc când mijesc zorile. Pustiu în dreapta, pustiu în stânga. Unde-s robii? Unde-s muierile? Unde-s pruncii cu viitor de slugă bună? Plecară toți. Când aflu vestea îmi vine să-mi smulg ișlicul. Vodă a iscălit dezrobirea, gata, s-a sfârșit. Măcar de ceream compensații, dar pe cinstea mea, nici nu mai știu câți am avut. Zece galbeni pe cap ar fi fost ceva, că socotitorul a pierdut numărătoarea. Zice că dacă las de la mine, mă vor pomeni în biserică. De-aș fi știut mai dinainte, mai luam vreo sută de roabe tinere.
Adina Colțea
De două decenii trăia Măriuca singură și ținea gospodăria în mâinile lui Dumnezeu, așa zicea. Ea doar trebăluia să-i umple voia și primea zile în dar. În ziua aia prinse dor de gomboți și se urni la târg să cate prunele de-i plac. Nici nu începu tocmeala, că omu cela se răsti la ea, cum că prunele lui nu-s de pus în aluat și știe el mai bine ce cată ea. Ba că ar trebui să-i zică și mulțam pentru osteneală. Renunță Măriuca, cu sufletul amar și, întoarsă-n bojdeuca ei, roti o mămăligă ca un soare.
Carmen Moldovan
Dusă ca o vită la piață, apoi arsă cu combustibil pentru crima de a se fi sărutat cu un băiat. Salvată de propria familie și comunitate, dusă în lumea civilizată de o organizație umanitară. Femeia cu pielea măslinie, aștepta temătoare la aeroport să ajungă să țină un discurs despre viața ei, pentru a ajuta și alte femei ca ea. Și într-o clipă, privirea ei se intersectă cu privirea altei femei, o pictoriță pariziană în tranzit. A fost suficient ca ele două să se recunoască. Același suflet, două vieți paralele.
