Fierbeam arpacașul. Marea ei dragoste. Cel de la pompe funebre m-a recunoscut. Era al doilea părinte în decurs de 3 ani. Oricum de o săptămână nu mai vorbea. Era cu tubularele-n funcțiune. Înainte să se ducă mi-a zis s-o pup. Apropo, în noaptea aia a născut cățeaua. Pesemne d-aia mă lătra javra. Marea ei dragoste. Cea mai mare problemă e alcoolul. Că nu mai e. Marea ei dragoste. Acum mă duc să îmi iau adio. Aleea e goală. Nimeni nu a venit. E într-o urnă dintr-un perete lung. Marea mea dragoste.
Ana Maria Dobre-Nir
Apele l-au chemat o viață întreagă. În colțuri uitate ale lumii, a strâns scoici cu gravuri imposibile, relicve dintr-o civilizație nevăzută, șoapte pe care doar valurile le înțelegeau. Ani la rând, a crezut că vânează adevărul. Dar acum, bătrân și obosit, privește oceanul și știe: nu adevărul l-a mânat, ci dorul de magie. A fugit de zilele monotone, de viața fără fior. Și în pragul sfârșitului, înțelege c-au fost mereu acolo. Nu pe fundul mărilor, ci în propria lui visare. Poate că magia e mereu acolo.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Marea a început să clocotească, trimițând spasmodic valuri către cer. Atunci au ieșit pe străzi profeți neștiuți, urlând că se apropie sfârșitul. Unii s-au ascuns în crăpăturile pământului. Alții au încins petreceri cu femei, cântând și veselindu-se. Câțiva și-au strâns pruncii la piept într-o dureroasă așteptare. Puțini au alergat într-un suflet să rostească acel te iubesc amânat. Un gând stăruia în mintea tuturor: nu în noaptea asta. Un scrâșnet cosmic i-a amuțit pe toți, acoperind întinderile cu praf selenar.
