Povestea tatei, aia cu casa are suflet ca omu' mă, da tu nu știi fincă n-ai construit nimic în viața ta, te-ai dus la bloc, mi-o spunea de câte ori mergeam s-o văd pe mama. Mă săturasem s-aud c-atunci când înalți o casă ești un dumnezeu ce plămădește viață și după ce mama n-a mai fost, nu m-am mai dus să-l văd, nu-mi era dor nici de el și nici de casa lui cu suflet. Sunt ani de când e mort și-abia acum mă-ntorc în sat. Poarta schelălăie. Văd casa. Trebuie c-a murit așa, cu ferestrele holbate și cu ușa deschisă.
Bogdan Sebastian Burjan
Au mai rămas pereții. De cărămidă și crăpați. Peste podeaua veche s-a prăbușit acoperișul. Se mai auzeau ecouri. Ale unor pași mici, repezi și desculți. Atunci când fugea de toate furtunile mării. Și alte ecouri. Ale unor lacrimi reci și grele. Ca plumbul. Atunci când izbeau podeaua scârțâindă. Șemineul era stins demult. Privea mut spre maldărul de moloz. Atât de multe planuri, idei și vise stinse. Întâmplări ce n-au mai fost. Și amintiri ce nu mai aveau să vină vreodată. Și-a aprins și ultima țigară. A tras adânc.
Dorin Vasile
Trăgeam la coșuri dimineața, să ne facem norma, altfel ne umileau la apel. După prânz dispăream printre rânduri, spre conacul dărâmat de la marginea viei. Capsă ne-a spus că fusese boieresc, de pe vremea răscoalei. Într-o seară, după ce am aflat că președintele ceapeului ne fura din porțiile de carne, Gogu a venit cu o sticlă de benzină. N-a zis nimic, doar ne-a privit pe rând. Am stropit butașii și-am aprins un chiștoc. Flacăra s-a întins ca o răsuflare de balaur. A doua zi ne-au trimis pe toți acasă.
