Mirosul de mucegai e mai puternic azi. Sau poate mi se pare. A plouat toată noaptea și umezeala s-a infiltrat în pereți. În haine. În mine. Iau telefonul și mă uit la lista de apeluri. Ultima dată când cineva m-a sunat, era pentru o ofertă de abonament. Am răspuns doar ca să mai aud o voce. Pe masă, un plic. Notificare de evacuare. Două săptămâni. În frigider, un borcan cu murături și o sticlă pe jumătate goală. Dacă m-aș întinde pe podea și aș rămâne nemișcat, poate aș deveni și eu o pată ca mucegaiul de pe tavan.
Arthur Ianoși
Era a treia zi când deschideam fereastra să aerisesc și hoitul pisicii era încă acolo, lângă ghena de gunoi, începuse să pută a moarte amestecată cu zeamă de varză și, în ciuda telefoanelor date la Salubritate, nimeni nu făcea nimic. Am rămas cu gura deschisă într-un urlet mut. Fâlfâitul de aripi aproape că m-a făcut să mă ridic din scaunul cu rotile. Priveam admirativ cum pasărea a început să sfârtece stomacul pisicii. N-a mai rămas nimic din lighioană. Corbul s-a reîntors în mine. Am închis gura. E sătul.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Stătea ascuns lângă piatra de jertfe. Aprindea sfeșnicul și se ruga. Zăngănitul armelor, bufniturile berbecilor, marșurile și urletele nu-l tulburau. Foamea bântuia cetatea, semănând morți pe caldarâm. Noaptea, făpturi livide ieșeau din ziduri. Își găseau sfârșitul într-o pădure de cruci. Vaietele se ridicau la cer, arșița pârjolea pământul, oamenii se mâncau unii pe alții. Nu va rămâne aici piatră pe piatră, spusese Acela. Dar locul sfânt n-avea cum să piară. Iahve, îndură-te. Atunci a izbucnit focul în atrii.
