La început nu mi-a păsat. Le-am făcut semn la caralii așa cum ne înțelesesem, mi-am luat bănuții și-am plecat. Am înțeles că s-a lăsat și cu cafteală. Oricum nu-mi plăcea de el. Era cel mai slăbănog și mai plângăcios din gașca noastră. Plus că se lauda tot timpul cu ta-su. Adevărul e că fără ta-su nu ți-ai fi aruncat nici mucii pe el. Cum ziceam, mi-am luat bănuții și-am plecat. Când au început să-mi ardă palmele am înțeles ce am pierdut. Am înțeles că rămăsesem falit. Noroc că frânghia și măslinul sunt gratis.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
O urmăream de după uluci. Era întotdeauna singură. Se certase cu ai ei că n-a vrut să vândă și să se mute împreună. Ce să fac în căsoaia voastră, le spusese? E prea mare și prea goală. N-am timp să aștept să strângă amintiri. Au plecat. Ea s-a aplecat de spate. Zidul s-a culcat pe-o rână. Ea a albit. Acoperișul a luat-o la vale. Se înfunda în grădină vorbind. Cu zidurile. Peste ani am intrat în curte. Mi-am lipit urechea de un perete. Am așteptat. Nu mi-a spus nimic. Și am înțeles. Fiecare casă are omul ei poveste.
Rozalia Cristea
Ce este cu toată mizeria asta pe jos, țipă tatăl mahmur. Sunt jucăriile mele, răspunde copilul speriat. Piulițele, șuruburile, bucățile astea de metal, cheile astea ruginite, șurubelnițele fără mâner, le numești tu jucării. De unde le-ai adunat. Din dărâmăturile vecinilor. Mama zice că nu sunt bani pentru un lego nou-nouț. Bărbatul ia o mătură, le adună pe toate și dă cu ele în coșul de gunoi. Fără o lacrimă, fără un cuvânt, copilul privește scena, fuge în patul lui, se închide în el și i se năruie copilăria.
