Aici este liniște: nu mai strigă nici datoriile, nici sărăcia. Doar animalele ne vizitează din când în când și ploaia care se tolănește pe burlan și alunecă lângă un colț de casă. Un croncan negru vine dimineața la geam și bate cu ciocul în sticlă, în privire îi joacă un soi de sălbăticie și curaj. Deschid. Intră, micuțule. Mâine o să aranjez răsaduri de roșii cu migala unui sfânt, apoi o să plantez un mesteacăn. Recompun un suflet din care a rămas doar praful urban și un vers de poezie.
Ioana Bostan
Își scutură pălăria de firimiturile pe care le ciuguleau acum porumbeii gunoieri. Erau peste tot, iar el se obișnuise în compania lor. Primea pâine, uneori un chefir sau vreo felie de cozonac de la vreo babă care dă de pomană. Nu era vad bun în colțul bulevardului, dar fusese avertizat că o mierlește dacă le ia locul. Sacoul vechi purta urmele unei vieți îndestulate. Iar pantofii avuseseră cândva identitate. Scormoni în containerul de plastic și dădu peste o ramă cu un text șters de vreme. Fericiți cei săraci cu.
Ruxandra Donose
Hei, ce faci, arăți bine, zic. El zâmbește moderat, o umbră de bucurie pe fața subțiată, am făcut operație la stomac, zice, nu e pentru toți, dar la mine a funcționat. Slăbise câteva zeci de kile. Mă bucur pentru tine, și eu pentru tine, zice el, ne felicităm reciproc pentru cât ne merge de bine. A doua zi aflu că în aceeași seară, îmbrăcat festiv, se spânzurase. Cu scrisoare de adio cu tot. Singurătate, nesiguranță, rana neacceptării din care arăta doar crusta, ruina începuse deja din adolescență, din neiubire.
