Era întuneric beznă, ca și data trecută. M-am dezbrăcat, pielea tresărindu-mi în aerul dens. M-am întins pe saltea. El era acolo, dar și cu o femeie. M-a rugat să inspir adânc și să expir pe gură. Uleiul cald mi-a atins abdomenul. Au început să mă maseze, lent, ritualic. Fiecare durere e o ușă, mi-a spus. Lacrimile au venit. Nu-l plânsesem pe tata. Plângeam acum, respiram, mă contorsionam. Urletele îmi ieșeau din oase. El le sorbea. Eu mă topeam. Și da, eram geloasă, tăcută, arzând, pe propria eliberare.
Pompilian Tofilescu
Caprele mănâncă orice, se zice. Și chiar așa e. A mea mănâncă și buruienile din crăpăturile trotuarelor, de am ajuns să mă rog ca nu cumva să-i dea primăriei prin gând să le repare. Și resturile de la pizza adusă de băiatul de la Glovo. Cu carton cu tot le mănâncă. Am luat-o de iadă, să mai salvez un ban. Pe lapte, pe brânză. Cu inflația asta. Acu' c-a crescut, o mulg în fiecare zi, însă un strop de lapte nu dă. Nu știu ce naiba are. Vecinul zice că-i țap, da' eu nu-l cred. Așa e el, invidios pe capra vecinului.
Cristian Palade
Țâfnoșeanu și Colericescu se ceartă la cuțite. Ț își construiește singur o casă nouă. C face la fel. Ț e sigur că a lui va fi mai frumoasă, pentru că el e arhitect. C e convins că a lui va fi mai șmecheră, fiindcă el e inginer. La final lui C i se pare că Ț are casa mai frumoasă și viceversa. Le sare țandăra amândurora. Ț dă năvală peste casa lui C și o dărâmă. C nu se lasă mai prejos și pune la pământ casa lui Ț. Într-un final cei doi se calmează, își împart din nou piesele și încep un nou joc.
