Elena stătea pe același scaun din aceeași sală, pentru a treia oară. Vreau doar să fiu mamă, spuse, calm. Privirea funcționarei era lucioasă și impasibilă. Nu aveți soț, nici sprijin financiar. Nici întâlnirea aceasta nu părea să-i ofere vreo soluție. În hârtii, absența unui bărbat cântărea mai mult decât dorința ei de a adopta un copil. Și nu copilul îi era refuzat neapărat, ci libertatea de a iubi în afara normelor. Ieși în stradă, resemnată. Acolo, frigul nu cerea aprobări. Numai statul avea nevoie de așa ceva.
Dan Banu
Era convinsă că cererea avea să îi fie aprobată, căci avea un dosar beton. Știa că metoda aleasă nu era dintre cele mai ortodoxe, dar la fel de bine știa că scopul scuză mijloacele. I se atrăsese atenția că El nu e interesat de detalii, ci este o persoană de principii, însă organizase totul în cele mai mici amănunte. Unii chiar ar fi strâmbat din nas și ar fi spus că e exagerat de pedantă. Când auzi trenul șuierând lăsă plicul pe băncuță, merse până la capătul peronului și se propti între linii.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Mă uit la el. Nu știu ce să-i spun. Și el mă privește. Maxilarul i se mișcă ritmic. Încearcă să vorbească. Nu poate. Am dus toate actele, șoptesc într-un târziu. Îndosariate. Nu m-au crezut. Vor să te vadă faptic. I-am întrebat cum să urc, în brațe, trei etaje, un bărbat de 100 de kilograme, paralizat la pat de cinci ani? Nu vin nici acasă. Cică, nu e treaba lor. Se întoarce cu spatele la mine cu ochii la geam. S-a supărat pe soartă. Mă așez între el și fereastră. Îi văd umilința. Va fi bine. Nu ne trebuie mila lor.
