Când m-am trezit, lumea nu mai era așa cum o știam. Eram goală, plină de păcură, aveam urme de sânge proaspăt pe piept și în locul sânilor pâlpâiau două butoane inscripționate Cain și Abel. Mă târâiam pe puntea fierbinte a unei nave, liane cu ghimpi mă sfâșiau, aerul mă scurtcircuita. La câțiva metri, un cap de bărbat din gâtul căruia ieșeau mațe de circuite ce se conectau cu uterul meu. Oprește-te. Dezbrăcați-o. S-o dezbraci pe mă-ta, arătare puturoasă. Și am apăsat pe Cain. Atunci te-ai născut tu, Viitorul mamii.
Cecilia Fofiu
Dangătele ritmice de ornic tulbură lenea locului, dar nu și pe ultimul meșter din oraș. Picotește, apoi tresare peste bancul spuzit cu carcase, capace, lupe, rotițe și alte mărunțișuri. Este stăpânul timpului. Îl cunoaște pe viclean după cum palpită în mecanisme. Nu-l rabdă nici să o ia înainte, nici să zăbovească. Îl prinde în șurubele, îl sucește și-i drege mersul. Sfada lor e veche, de când nemernicul a oprit ticăitul Anei. Ieri a amețit ușor și a spart o cană. Și-i țiuie întruna urechile. Măcar nu-l mai aude.
Alex Micu
Am intrat în restaurant, eu, nevastă-mea și ăla mic. Care o fi meniul zilei? Nu mai știu ce zi e azi. O întreb pe ea. Și ea și ăl mic ridică umerii, la unison. Ne-a prins o furtună mare pe drum, atunci când am trecut viaductul. Căutăm o masă liberă. Lumea se oprește din mâncat și ne privește, tăcută. Ce aveți mă, îmi zic în gând, venim în fiecare zi aici, toți trei. Ne așezăm la o masă. Pe televizorul din spate rulează lista și pozele celor care au dispărut săptămâna trecută, într-o furtună puternică.
