Era frumoasă. Nimeni nu îi știa vârsta, nici că ar fi contat asta prea mult. O frumusețe coaptă, modelată parcă de mâini de sculptor renascentist. Bărbații o iubeau de la prima vedere, sau poate doar și-o doreau aprig, roiau în jurul ei necontenit, cu atenții, cu mici glume și propuneri indecente, azvârlite așa, să pară doar un compliment puțin mai îndrăzneț. Alții o curtau fățiș, asiduu, înfocat. Un cârd de curtenitori gălăgioși, zgomotoși, neobosiți. Ea zâmbea și pășea înainte. Apoi, am apărut eu.
Ciprian Apetrei
S-a așternut liniștea peste o conversație în catedrală, iar cuvintele au plecat în paradisul de după colț. Casa verde își închide porțile, iar în cinci colțuri ale lumii literare se-nclină stilouri. Povestașul ne lasă visul celtului, ca să ținem în viață corabia copiilor. Sunt vremuri grele, oare cine l-a ucis pe Palomino Molero? Orașul și câinii se văd ca prin ceață, iar la sărbătoarea țapului se vorbește în șoaptă. Vremea eroului discret s-a încheiat. Julia și condeierul scriu ultimul buchet de flori.
Ionuț Morariu
De la o vreme, înghițeam tot mai greu cuvintele. Erau ca niște dumicați ba prea mari, ba prea mici. Niște haine de împrumut care spun poveștile altora și nimic despre noi. Așa că ne-am lepădat de limbă ca de un apendice inutil. Am tăiat-o din rădăcină chiar și din gura pruncilor. A fost ziua în care, în sfârșit, ne-am putut vedea și auzi sufletele. Lumea s-a făcut grădină cu pomi răsădiți lângă izvoarele apelor în care mii de quetzali cântă ca unul. Orice pasăre cu limba ei piere.
