A, nu, măi iubirică scump, categoric nu. Vacanța în Zanzibar? Ce e aia? Nu, nu vreau, e și zborul prea lung. Nu, amore, nici în Thailanda sau Maldive. Ce? Bali? Nici să n-aud. Da, știu, fluturaș, că ai bani mulți, dar mă știi, eu-s mai mioriță așa. Țin cu casa. No, hai la astea ale noastre, astea cu ești în coadă. Cât mai ești. Chiar? Pitești, Balotești, Scornicești. Uite, eu zic să mergem la Ploiești. Vizităm frumos Muzeul Ceasului, ne mai aducem și noi aminte că timpul trece și tot trece. Poate găsim și-un notar.
Pompilian Tofilescu
Ne-am întâlnit după mulți ani. S-a bucurat ca un copil să mă vadă. De fapt, asta fusese toată viața: un copil mare. De asta, s-a plâns, toți din fosta gașcă din facultate evitau acum să-l întâlnească. Deveniseră oameni serioși. Toată noaptea am băut depănând amintiri. Apoi l-am dus acasă într-un Uber. Două luni mai târziu am aflat că murise într-un accident stupid. Nu știu cine naiba numise bodega de cartier în care l-am întâlnit ultima oară pe Tomică, Republica. Și da, orașul în care se pripășise era Ploieștiul.
Cecilia Fofiu
Mă înghesui să apuc delegații. Cunosc oameni noi, săptămâna trece mai iute, nani la hotel și diurnă. Sper că așa îmi voi afla și ursitul. La mine în oraș, afară de pociți, toți sunt adjudecați. Astfel spus, am ajuns la UZUC și l-am cunoscut pe Vlad. Înalt, brunet, galant și pasional. Am și amânat plecarea cu o zi. În gară, cu giugiuleli, când să-mi dea numărul de telefon a întors-o și-a sucit-o până a plecat trenul. Șmecheră, de acasă, sun la secretariatul firmei lui. Răspunde una indiscretă rău. Cică nevastă-sa.
