Dac-aș fi iubit-o ca pe mine însumi, aș fi iubit-o puțin. Eram acolo zilnic. Își ridica părul într-un coc grăbit, scutura pânza de pe lădițele de lemn, iar degetele și le trecea peste tulpinile fragede. N-am intrat niciodată. Ce să-i spun? Că îmi place cum își lipește fruntea de geam după-amiaza? Că, dacă aș avea curaj, i-aș spune că nimic nu-mi place mai tare ca felul în care alege florile ofilite, nu ca să le arunce, ci să le mai dea răgaz să fie. Că aș iubi-o cum mi-a arătat ea că se iubește.
Ionuț Morariu
Pentru că nu vedea răul, nici răul nu s-a uitat la el. O vreme. Însă de la un timp, o durere ascuțită i s-a instalat în moalele capului, ca un prosop în cui. Așa a apărut întunericul în viața lui. Mai mult ca o absență a luminii care înainte îi călăuzise cu blândețe viața. S-a învățat să trăiască și astfel, zilele bune cedând locul celor în care pe cerul minții nu mai strălucea nicio stea. Iar din deprinderea asta cu răul au apărut ei. Dracii roșii. Ca macii din florăria de la colț cu moartea.
Gabriel Moldovan
Asasinul lasă flori la scena crimei. Aceleași flori apar, anonim, săptămânal, la ușa detectivului. Pista îl duce la florăria de la colț, unde se îndrăgostește de vânzătoare. Îi spune că e scriitor, că lucrează la un roman despre moarte și flori. Ea îi oferă un mac roșu. Pentru inspirație. Când o cere în căsătorie, ea îi dă o coroană funerară cu numele lui. Era chiar asasinul căutat. El e ultima floare, cea pe care alesese s-o crească. A doua zi, florăria dispare. Panglica coroanei e goală. Crinii încă-s proaspeți.
