Se internase singură. Soțul și copilul îi muriseră, altă familie nu avea. Lăsase cheia unei vecine ca să treacă pe la pisică, încropise un bagaj ușor și chemase Salvarea. Trecuse o săptămână de când era în spital, iar de două zile putea să meargă cu cadrul. Era mai greu acum, după 85 de ani. Cum ieșea din salon, o lua la stânga. Trecea de patru rezerve, de cabinetul asistentelor și ieșea pe holul central, unde erau câteva scaune. În dreptul ferestrei, pe jos, o așteptau două mușcate și un ficus.
Ruxandra Donose
Balconul meu e o oază. E plin de mușcate și petunii multicolore, le aleg pentru că sunt flori nepretențioase. Într-o lume în care se așteaptă și se cere, ele dau mult, și nu vor decât apă. Dimineața le salut, ele îmi răspund cu un bobocel, o frunzuliță, o culoare nouă, o speranță simplă. Învăț umilință. Răsari, te confrunți, te afirmi, nu știi ce se va întâmpla dar te angajezi pe un drum în care ființa ta există, în culoare. Ploaie sau secetă, viață sau moarte. Acest colț de viață înflorată este esența. Vieții.
Tina Dublea
Unde-s flori îs și albine. Bine, și bondari. Cu funduri mari. Bombate. Și pe interes. Să dea din ele. Să își mențină forma. Vin la flori ca la shaorma, aia bună. Cu de toate. Vin când le e foame sau când vor să tufă. Tufă de micșunele. Roșii. Că așa poartă unele. Tutele. Oamenii seamănă cu albinele la treaba asta. Dar, parcă de la ăștia din urmă te aștepți să pună și un strop de suflet pentru un strop de nectar. De aia e bine să nu ai așteptări și să nu îți deschizi macul din stânga pentru oricine.
