Așa scria pe ușa prăvăliei. Auzisem că un moșneag le vindea îmbuteliate în borcane vechi de dulceață. Nu vorbea niciodată cu clienții. Doar îi privea, adânc, ca și cum le-ar fi citit sufletul. Pe rafturi, visele fremătau: gări fără ceas, trenuri spre oriunde, mame care n-au murit niciodată. Am ales borcanul albastru ca ochii mamei. Ajuns acasă l-am deschis. Am visat că zbor precum un pițigoi și înot precum un delfin. Eram, în sfârșit, liber. Dimineață, borcanul era gol, dar simțeam că ceva în mine tocmai reînviase.
Ana-Maria Butuza
Cu fiecare zi, amfiteatrul se golea. Apatici, dezorientați, fără ambiții. Profesorul, trecut de vârsta pensiei, nu le înțelegea lipsa de entuziasm. Îi privea mirat, trist, convins că tinerețea trebuie să ardă. Dar ei se uitau în gol, stingheri. La douăzeci și unu de ani, simțeau că totul e deja ratat. Un sfert nu-și găseau de lucru. Visul american, așteptat de bunici, ajunsese, dar era doar o promisiune uzată, frumos ambalată și vândută ieftin celor dispuși să creadă. Însă nu mai cumpăra nimeni.
Irina-Ana Drobot
Prețurile erau foarte mari. Așteptam să mai scadă. Întotdeauna era așa. Cei bogați erau primii la care vedeai orice, dar mai apoi toată lumea putea avea. Din moment ce toată lumea putea avea ceva, acel ceva nu mai era interesant, pentru că așa deveneam cu toții egali. Ne doream să fim egali, și totuși, așa ceva ne determina să ne distingem cumva de restul. Nu ne plăcea să devenim chiar la fel. Voiam să fim diferiți. Până și prețul la vise scăzuse, astfel încât acum vedeai visători pe toate drumurile.
