Nu am vecini, dar îmi e bine și așa. Soare și nisip cât vezi cu ochii. Și vezi, nu e de joacă. Câteodată un turist sau chiar un localnic, în drumul său spre alte zări. Spre târg, eventual. Zâmbesc. Am căutat mult timp cum pot să iau ceva din ce mi-a rămas după un divorț costisitor, în care am lăsat vilă, mașină, jumătate din firmă și toate economiile mele din ultimii, ultimii câți ani or fi fost ei. Am găsit aici, că mi s-a promis ieftin, bun și trainic. Doar nisipul deșertului mă supără uneori.
Alexandra Buhudini
Astronautul își strânse costumul cu o centură de asteroizi și își făcu un ness din ceva oase de Tentaculieni. Stând pe buza unui crater, îngâna o doină și își încărca panoul solar al inimii. Deodată, îi atrase atenția un zgomot uitat. Din centrul de comandă se auzeau lacrimi metalice. O casă mică, bătrânească, îmbrăcată în zeghe, își plângea amarul neamului. El o luă în palmă, o duse la gură și o sărută ca pe icoană. În ea erau reprezentați revoluționarii din care un popor nu învățase să-și facă nici măcar un ness.
Ioana Bostan
S-au născut sub semnul arțagului. Niciunul nu știa care e data de naștere. Lui îi zicea mă-sa mare că a fost născut de Sântilie. Ei îi arătaseră docomentul de la popa din sat, alta decât în buletin. Înainte de Petru și Pavel. Doi vărateci. Când s-au cunoscut la hora din sat nimeni n-a putut crede că-s potriviți. S-au luat la bătaie, apoi s-au iubit. Pe viață. Copii n-au avut, se zicea de ea că-i stearpă. Dar numai el știa ce nu poate. Locuința din centru i-a unit în cele din urmă. Central, lângă aleea cu scriitori.
