Zgomotele m-au trezit, erau alți vizitatori. Ușile pocneau, parchetul scârțâia și vocile se-apropiau. Este veche, dar comodă, zicea agenta imobiliară, are și-un dormitor mare. Un el și-o ea scrutau decorul prăfuit și se minunau: e frumos și ieftin, oare de ce? Agenta se bâlbâi și tocmai atunci trosni geamul și perdeaua flutură tare. După o clipă de suspans toți au râs, aha, nu sunt termopane, de-aia e chilipir, bine că nu-i bântuită. Mi-am oprit zborul, of, cu ăștia e mai greu, trebuie să le suflu puțin și-n ceafă.
Miri Bratu
Când era student la arhitectură, Arhip a primit moștenire de la mătușa lui din București, o casă. Era mare pentru el și s-a hotărât să rămână la cămin. A vândut-o pentru 35.000 de euro și a cumpărat o dubiță pe care a folosit-o un timp, prin țară. Apoi a vândut-o și și-a cumpărat un calculator performant. Calculatorul e acum obsolet, Arhip are 38 de ani și se gândește să-și ia un telefon mai bun. Ca arhitect... a învățat să gândească în perspectivă. Doar că, în viață, a uitat să-și facă măcar o schiță.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Muncise prin străini, trimisese toți banii, bărba-su ridicase vilă în sat, ajunsese primar și își luase altă femeie, mai tânără. Rămăsese singură cu doi copii prinși de poale. Muncea cu ziua și stăteau, de milă, pe unde nimereau. Nu-i ajuta nimeni, să nu se supere dom' primar. Găsi un teren de pripas și își ridică casă. Din voioage. Cât bălegar a strâns, câți purceluși a bătut cu picioarele numai ea știa. Și termină. Priveau zidirea. Era mică, demnă, parcă vie. Unii jurau că pereții respiră odată cu ea și cu copiii.
