Mama, mă bucur că putem s-o vizităm pe bunica fără să stăm la cozi. Mama, mă bucur că te-ai mutat să înveți în Olanda, pentru că aici l-ai cunoscut pe tata. Mama, mă bucur că putem comanda mâncare românească acasă, chiar dacă nu trăim în România. Mama, eu aș vrea să trăiesc cu verișoarele mele, după liceu. Mă uit la ea cu lacrimi în ochi, gândindu-mă că drumurile astea s-ar putea închide din nou, atât de ușor. Și mă întreb, cu inima strânsă, ce fel de lume va găsi când va fi rândul ei să aleagă.
Mona Zelenco
Sunt, eu vreau, eu pot, eu cred, eu știu. M-am născut și crescut în comunism. Eu întreb, eu învăț, eu citesc. Nu mi-am cunoscut bunicul. A plecat cu urme adânci, din închisorile comuniste. Eu caut, eu aflu, eu nu înțeleg. Moștenirea mi-a fost jefuită de sistem. Eu lupt, eu nu accept, eu mă revolt, eu strig. Am fost acolo, la Revoluție. Eu am câștigat, eu am libertate, eu scriu, eu călătoresc, eu pedalez. Cu stele în priviri, aștept un alt viitor pentru copilul meu. Eu sper, eu votez, eu încerc să fiu OM. Bun. Je suis EU.
Răzvan Drăgoi
Aș vrea să am geniul lui Munch. Textul ăsta se vrea a fi un strigăt. 500 de caractere care urlă. Disciplinat, nemțește, mărșăluind printre ultimele rămășițe ale visului, spre granița cu coșmarul. Toate semnele de punctuație din acest text sunt hăul absolut. Gaura neagră care înghite și mestecă oasele iluziilor. Fiecare spațiu gol este răsuflarea și surâsul morții. Fiecare literă reprezintă speranța. O sămânță care germinează și urlă. Eu nu știu ce va fi. Coșmarul este aproape. Dar și visul.
