Toată viața a muncit la alții. I-a ajutat. Nu a cerut nimic în schimb. Tăcea și muncea. Uneori îi privea cu ochii mari, fornăia și-și vedea de ale lui. Alteori se oprea pentru o clipă, transpirația îi strălucea pe corpul arcuit de povara unei sarcini ce îl depășea, își dădea părul peste cap și o lua de la capăt. Într-o zi a căzut în genunchi. Încerca să respire, dar cu fiecare inspirație, aerul parcă îl ucidea. Sfârșit? Încercă să se ridice. Era doar un cal. Ajuns nefolositor. Ca un număr de telefon nealocat.
Gabriel Rusu
În fiecare miercuri un bătrân elegant se așază pe bancă. Tacticos, scoate din buzunarul de la piept un pieptăn pe care îl trece de câteva ori prin păr, așa, simplu, fără a se uita în vreo oglindă. Își privește ceasul timp de un minut, numărând cu sete fiecare mișcare înceată a secundarului, pentru ca apoi să se ridice brusc în picioare. Vizibil emoționat, intră în cabină telefonică, iar după câteva secunde iese dezamăgit. Miercurea trecută i-am spus că acea cabină nu funcționează de ani buni. Mi-a răspuns că știe.
Marian Benone Mihai
Liniștea curge dens, cablul atârnă ca o așteptare încremenită, receptorul rece, urechea flămândă de glas, cuvintele rămase în gât, tăcerea nu e lipsă, e prea-plin, sunetul oprit între două lumi, mâinile nu știu ce să strângă, privirea caută un semnal, nu vine, doar pauze, spații, ecoul unei voci imaginare, poate mâine, poate niciodată, rămânem suspendați, noi, între ce am spus și ce-am fi vrut să spunem, între factură și eternitate, între un bip și un adio, dar hei, măcar nu ne mai sună nimeni să ne spună că murim.
