Cabina rămăsese acolo pentru poze. Roșul, cândva aprins, era acum zbârcit și jupuit de ploile londoneze. Doar oamenii care zâmbeau fals în interiorul ei mai mențineau mirajul vieții perfecte. Își aduse aminte când, cu cinci ani în urmă, nemâncat de două zile, sunase acasă cu ultima liră rămasă în portofel. Da, mamă, sunt bine, și imediat a intrat robotul care l-a anunțat că trebuie să mai bage fise. Acum își permitea să sune în fiecare zi, dar nu mai avea pe cine. Zâmbește, îi zise ea, și el se prefăcu că sună.
Tibor Szente
Avea picioare lungi, acoperite cu ciorapi de plasă, o fustă roșie mulată, aproape scurtă. Am zărit-o când duceam paharul la gură. Nu zâmbea, avea mai mult o privire care trece prin haine, prin carne, prin tot ce rămăsese din mine după o despărțire cruntă. Am luat-o de mână și i-am zis că o iubesc. Fă-o acum, mi-a răspuns, aici. Nu eram în stare așa că am schimbat numere de telefon. Dimineața următoare m-am trezit cu privirea ei în suflet și cu clientul ce nu poate fi contactat, număr inexistent.
Ruxandra Donose
În ziua aceea oboseala ajunsese la os. Îmi urmam datoria de prietenă mergând la sărbătoarea cuiva, căram sub un zâmbet trudit toate celelalte obligații absolvite, ca în fiecare zi. Mai aveam una, pe care o îndeplineam cu drag și sfințenie, apelul zilnic către mama. Urma să sun de pe drum. Apoi atenția mi-a fost abătută de o vitrină. Mică evadare rebelă, am ales vitrina și am decis că o voi suna pe mama mai târziu. Cu câteva minute. Nu știam că erau ultimele în care i-aș mai fi putut auzi glasul. Acum aștept. Clipa.
