Alo, da. Bună ziua. Bună ziua. Aici pot să-mi suspend postul, întrebă bărbatul de la un capăt al firului. Dacă asta doriți, îi răspunse vocea feminină de la celălalt capăt. Nu aveți idee cât îmi doresc. Motivul? Știți, am cunoscut o femeie. Toți cunoaștem femei, domnule. Eh, da, adică, nu. Nu ca asta. Și ce legătură are femeia cu postul? Știți, nu se cuvine. Ce nu se cuvine? Știți. În fine, cât doriți să-l suspendați? Trei zile. Imposibil, o lună sau mai mult. Dar nu mai e o lună din post, doamnă. Ce post? Ce post?
Ana Maria Dobre-Nir
De când Ioana își luase bagajele și se mutase cu bărbatul pe care abia ce-l întâlnise în delegația aia nenorocită, Luca nici nu mai avea putere să-și plătească facturile. Timpul nu curgea, ci se strângea, ca o sfoară agățată în gol. Nu ura, nu plângea. Doar stătea. Fără notificări, fără urgență. Zilele se așezau peste el ca un praf fin. Uneori, își ținea respirația fără să-și dea seama. În acea pauză, își simțea greutatea propriei prezențe. Ca o staționare grea, împinsă înainte doar de tăceri vechi, nelăcrimate.
Răzvan Dițescu
În acest colț de lume, cuvintele continuă să curgă. Telefoanele negre, cu fire răsucite precum șerpii - martore obosite ale iubirilor jurate la receptor - zac acum pe mese vechi de stejar, iar cablurile telefonice țin loc de culmi de rufe. În anul în care rețeaua telefonică a căzut, oamenii au început să-și scrie scrisori. Le sigilează cu ceară și le parfumează cu lavandă ori busuioc. E vechiul ritual al dorului. Poate că acum nu mai există apeluri, însă inimile au început să bată mai puternic decât orice sonerie.
