În odaia slab luminată, fumul dens al sobei cu lemne se amesteca cu mirosul stătut al vechiturilor. Bătrânul intră și potrivi aparatul prăfuit pe trepied. El nu imortaliza corpuri, ci umbrele lor. Lumina surprinde doar masca omului, însă umbra - ah, umbra - îi dezvăluie sufletul. Tânăra brunetă cu ochi reci ca iarna siberiană îi trecu pragul și se așeză tăcută pe scaun. După developare, placa revelă un corb alb cu aripile larg deschise. Bătrânul tresări. Afară începu să ningă cu fulgi mari și negri.
Iulia Stavre
Băiatul din margine, mai la dreapta puțin. Domnișoara blondă, mai în față, să treacă cineva mai înalt în locul tău. Așa, este bine acum. Doamna profesoară să vă încadreze doi băieți, alegeți dumneavoastră pe cei mai cuminți. E perfect, acum vă rog să zâmbiți. Excelent. Foarte frumos. Și acum ultima fotografie, țineți tocile în mână și când vă spun eu, le aruncați în sus, bine? Daaa, am răspuns noi entuziasmați. În clipa aceea, visele ne-au zburat încrezătoare către Cer și copilăria a plecat pentru totdeauna
Elena Fermuș
Nu-i ieșeau perfect toate fotografiile, cum era firesc. Și nu din vina lui sau a luminii. Nici măcar a subiectului. Pur și simplu se-ntâmpla. O imagine umbrită, fără vinovat. Urma apoi momentul adevărului, nu putea să-l evite. Un moment delicat. Față-n față cu pacienta, să-i spună tot ce implică dând naștere unui copil cu sindrom Down; și că și-acești copii sunt extrem de iubiți și pot la rândul lor să iubească. Dar nu el avea ultimul cuvânt. Ea, pacienta. Când alegea viața, respira ușurat. Încă un suflețel salvat.
