Mă întind pe șezlongul așezat sub o umbrelă de paie și mă uit la oameni. O fată plutește pe mare, niște copii se joacă în nisip, un bărbat face poze la tot ce mișcă. Mă uit la el insistent. Îmi prinde privirea, se apropie fără ezitare și începem să vorbim. Aflu că e un fotograf atipic, că reușește să captureze sufletul într-un mod inedit. Noaptea, după ce am făcut dragoste sub stele, l-am rugat să îmi arate pozele - piele udă, picioare desfăcute, alge pe sfârcuri. Sufletul meu sărat încă i se prelinge pe buze.
Răzvan Drăgoi
Am făcut o fotografie. Cea mai importantă. Am surprins tot ce este, a fost sau va fi, tot ce ar fi putut să fie, tot ce nu a fost și nici nu ar fi putut să fie, toate dorințele, gândurile, visele. Da, și asta la care te gândești tu acum. Dar vezi că nu ai luat în calcul- ba da. Am fotografiat absolut tot. Mi-au spus Dumnezeu, pentru că nu aveam voie să fiu altceva, dar eu am făcut doar o fotografie. Și toți au luat-o drept singura realitate, închinându-se, unii la aparat, alții la obiectiv.
Tibor Szente
Poza doar noaptea. Un aparat vechi, prăfuit, cu multe amintiri așternute pe vopseaua scorojită, rămas moștenire de la bunicul lui, care îl primise și el de la un magician. Avea laboratorul la subsol, acolo unde lumina zilei n-ar fi putut pătrunde nici din greșeală. Pe hârtia ce ieșea din tăvițele cu revelator prindeau formă lumini stranii, uneori umbre apăsătoare. Toate pozele erau monocrome, cu nuanțe de gri gălbui. Până a râs un copil în noapte. Doar atunci i-a apărut, inexplicabil, curcubeul.
