Numele lui era Mișu pentru noi. Pentru ceilalți era domnul Mihai. Nu mai țin minte ce profesie avea, dar era nelipsit la toate serbările și zilele de naștere cu aparatul lui foto color. Făcea niște poze grozave. Am una pe care a mâzgălit-o sora mea de gelozie, aveam părul lung și o rochiță roșie. Dar nea Mișu, atât de vesel ziua când ne fotografia, se întrista seara la un pahar de vin. Atât bea, un pahar de vin care-l ducea direct în copilărie, unde mama lui era în viață. Mămico, mămico. Și lacrimile îi curgeau pe obraz.
Florina Hegedüs
Toți ai casei s-au predat nopții. Pe el frica-l ține treaz. Frica de a nu îi îngălbeni visele-n sertare după trei generații. Pe birou, în ramă mică e caligrafiat Show, don't tell. Cu raza de lună ca lumânare, cutreieră casa. Ochii-s focus pe imagini, pleoapele dau clic. Unei uși îi scârțăie creanga-clanță, soția geme-n somn, cu o mână pe o pernă goală. Frumoasa Calathea dă naștere frunzei noi, în liniște. Un unicorn veghează copilul. Abia-n zori, printre lumini și umbre adulmecate developate, scriitorul a adormit.
Julia Sandu
Casa e goală, mama a plecat. Praful s-a mutat. Merg prin ea ca o fantomă cu chei. Lumina lunii se strecoară printre jaluzelele stricate, exact ca atunci când eram copil, când monștrii trăiau sub pat și nu știam dacă erau ai mei sau ai altcuiva. Găsesc o cutie. Poze cu mine, mic, plângând, râzând. Nu-mi amintesc vreo cameră. Nu-mi amintesc pe nimeni privind. Poate monstrul avea un obiectiv. Poate mă știa mai bine decât mine. Poate a rămas când noi am plecat. Casa e liniștită, dar pozele șoptesc. Întotdeauna o fac.
