De la o vreme, am tot felul de fobii. Bunăoară, nu-mi place să fiu călcat pe umbră. Că întunericul cere întuneric. Precum banul la ban trage. Am și alte frici. Cum ar fi impotența de muncă intelectuală. Care tot sărăcie cu duhul se cheamă. De asta mi-a ieșit nume de arghirofil. Cum că stau în casă și număr arginții și înmulțesc talanții. Dar nu-i adevărat. Între două bancnote, nesmintit mă îngrop cu fruntea-n psalmi. Și simt în mine o sete care nu poate fi potolită cu tot aurul lumii.
Aurelian Țolescu
Era pensionar și își completa veniturile lucrând la un chioșc, unde se vindeau sandwich-uri, la Gară. Puțin bolnăvior la inimă, era plin de energie dar, uneori, când nu te așteptai, ațipea preț de o secundă în toiul întâmplărilor. Dacă număra banii din încasări și ațipea, relua exact de unde rămăsese. Într-o dimineață, Poliția Gării l-a găsit cu capul în piept pe scaun, cu un teanc mare de bani în mână, ținuți ca și cum îi număra și cu somnul de veci abia început. Inimii îi ajunsese de numărat.
Gabriel Rusu
Conduc o mică companie de recrutare a forței de muncă. Nimic special. Vin la muncă, beau cafea și frunzăresc CV-uri. Îmi deschide interesul un anume Mugurel, 76 de ani, tânăr și disponibil la efort. Ocupație actuală, guvernatorul Băncii Naționale. Uimit, îl sun. Alo, bună dimineața, de ce doriți să schimbați domeniul de activitate? Pare un job bine plătit. Domnule, în urma unui control la medicul de familie, mi s-a spus să fac mai multă mișcare, și, pe lângă asta, mă simt plafonat în sistemul bancar.
