În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Casa de 35.000 euro, Murături, Post telefonic suspendat temporar, Fotograful de suflete și M-am săturat să număr bani - toate textele aici.
*
Am fost azi în librăria Waterstones de aici din Bruxelles, de pe bulevardul Adolphe Max, cu toată trupa după mine: o nepoată, un nepot, o fiică și-o nevastă. Eu mi-am luat o carte de la reduceri (5 euro, chilipir), copiii s-au aruncat la cărți la modă adică scumpe, iar nevastă-mea a plătit pentru toți, ce era să facă. Cât timp ea stătea cu gura pe ei (se alergau pe-acolo ca niște cățeluși), eu dădeam roată cu ochii: cărți cât lumea. Librăria vinde numai carte în limba engleză, am uitat să spun. Cărți, cărți, cărți. Senzația aia de prea-plin, opusă senzației de "deficit" din comunism... când se vindea orice tâmpenie de carte, că n-avea lumea pe ce da banii. Acum e vai de mama lor de scriitori, că e lumea plină de marfa lor și n-o mai prea vrea nimeni - sunt tot mai puțini cititori, de la an la an, iar cumpărători și mai puțini (pensionarii preferă bibliotecile, nu librăriile). Stăteam și cugetam la toate astea, ca un înțelept ce mă aflu, până când mi-am dat seama de-o chestie. Cărțile! Frumoase, perfecte, bine "împachetate" în textele de pe coperta unu și de pe coperta patru, cu coperți superbe, dar... groase. Toate. Și toate erau noi: marfa care nu se vinde merge la retur. O carte de acum doi ani e pa! Dar mult mai importantă e grosimea: de ce? De ce le fac autorii așa groase? Editorii spun că din motive de rentabilitate (o carte subțire nu-și justifică, prin preț, costurile de producție și de difuzare, ca să nu mai zic de cele cu promovarea!), dar eu spun altceva. Autorii cred că au foarte multe de spus, așa că-și înghesuie produsul minții în cât mai multe pagini. Multe pagini, multe. Care rămân, majoritatea, fete mari. Nemăritate. Necerute, neluate.Undeva pe raft dau de-o carte subțirică, slăbuță ca o orfelină. Dar nu era și nu este vreo orfelină, nicidecum; este una dintre cărțile care se vând. De când? Cam de acum 2.500 de ani și până acum. Se vinde mult, mult mai bine decât toate groasele alea hiper-promovate și la modă, vechi doar de un an, cel mult doi. Mi-am zâmbit în barbă, mai precis în cioc, și mi-am amintit de vorba lui Procopius din Cezareea, dragul de dânsul: "Cu cât o carte e mai groasă, cu atât mai multe prostii găsești în ea". Avea dreptate. Și încă are, ba chiar are mai multă dreptate acum decât atunci.
Beware, dragi colegi scriitori!
Casa de 35.000 euro
1. Vreau să-mi închiriezi casa ta pe maxim nouă luni. Plătesc oricât. Vei sta cu mine. Îți voi purta de grijă. Eram singură și aveam datorii mari. Am acceptat. S-a ținut de cuvânt. Eram ca un bibelou pentru el. Îmi făcea toate mofturile. Mă îngrășasem douăzeci de kilograme. Nu-i nimic, le dau eu jos. Și nici nu îmi cerea altfel de servicii. Un domn. Despărțirea, la final, a fost grea. Și dureroasă. Nu știam că ne apropiasem atât de mult. Parcă se rupea ceva în mine. Dar am reușit. Știți, îmi place să fiu mamă purtătoare. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
E perfect. Text-statuie, text-bronz. Așa se scrie flash fiction. Delicios acel "maxim" din prima frază!
2. N-avem text de locul doi.
3. Dumdumdumdum și un alai întreg de viori îi cântă în urechi un vals. Se întâlnesc și în seara asta în fața statuii, abia așteaptă, căci l-a iubit din prima clipă. Vor construi o casă cu grădină, trandafiri și o cameră doar a ei, cu cărți și-un șevalet. A lui pentru vecie, iar întâia noapte de dragoste va fi din nou, dar mai bine. Așa i-a promis. Ce dacă are cincisprezece ani? Apoi îl vede. Înalt, frumos și cu ochi negri. Ai tăi 's doctori, au bani. 35k și nu-i spun mă-tii că te-ai culcat cu mine. (Irina Suceveanu)
Așa a făcut și Zaharia Stancu. N-a luat 35 de mii de euro, dar a luat câteva săptămâni de detenție în lagăr. Așa e când te crezi mai înalt și mai frumos decât ești: habar n-ai cum se face un șantaj profesionist. Mai bine mă întreba pe mine.
4. N-avem text de locul patru.
5. N-avem text de locul cinci.
Murături
1. E ziua Anei, vecina. Dichisiți, cu trandafiri galbeni și șampanie ne prezentăm la ușă. Suntem îmbrățișați drăgăstos și poftiți la masă. Conversație veselă, clinchete de pahare. Plăcut. Soțul ei, galant, servește platoul cu friptură și salată verde scuzându-se că au ratat murăturile anul ăsta. Săritoare, îl invit la noi să aducem un borcan cu castraveciori trăznet, opera mea. Revenim și o surprind pe Ana ștergând cu un șervețel bărbia lui bărbatu-meu. Puțintică grăsime, explică ea. De la friptura în sânge, completez (Cecilia Fofiu)
Uite așa mai sparg oamenii monotonia sexului conjugal... locul întâi este meritat din cauza fripturii ăleia în sânge, din care fiecare înțelege ce vrea.
2. Camionul era un GAZ destul de hodorogit. Imediat bunicul le-a ascuns pe bunica și pe fete în pod. Până să fie împușcat în coapsă, luptase pe frontul de răsărit și le știa obiceiurile. Într-adevăr, soldații au sărit din vehicul, întrebând: gde burjui? Primul loc unde i-au căutat a fost pivnița, unde fiecare butoi dodoleț avea alura unui dușman al poporului. Au băut tot, apoi l-au pupat pe bunicul și s-au urcat în mașină. Ca să fie sigur că nu vor reveni, le-a dat și o vadră de moare. Solenya. Murături. Dasvidania. (Gyorgy ¥Gyorfi-Deak£)
Ușor amuzantă formularea "camionul era un GAZ". Aș scoate cuvântul "murături" din enumerarea de final: ai vadra de moare de mai înainte, este absolut suficient care să te încadrezi în temă.
3. Rivalitatea culinară între cele trei provincii istorice e un adevăr. Există diferențe. Nu vreau să stârnesc o ceartă pe această temă. Pe vremea când Universitatea Craiova se bătea cu Europa, în dulcele târg al Iașului, ambițiile nestăpânite ale gălăgioșilor rectori universitari îngrămădiți cu talanga la tribuna I, au făcut ca secundul oltenilor, Constantin Oțet să devină antrenorul moldovenilor. Au retrogradat. Era scris pe un banner. Poli Iași egal gogoșari în Oțet. Și moldovenii chiar se pricep la murături. (Marian Bircea)
Textul nu strălucește, dar e pasabil. Evident, ultima frază este absolut inutilă, finalul normal este cel ce redă textul de pe banner.
4. Nici nu știu exact, dacă m-ai întreba, de ce păstrez în frigider ultimul borcan de murături, dintre cele trimise de mama. Le mănânc, în fiecare an, iar la ultimul mă opresc. Cel de un litru. Îl pun în ușă, la vedere. Nu-l desfac, îl privesc de fiecare dată când deschid. Câteodată chiar rămân câteva secunde, până când alarma mă imploră să închid. Apoi îmi continui treaba și uit. Poate, doar, din când în când, mă rog ca anul viitor să am alt borcan pe raft. Într-un fel, e dragostea mamei, murată. (Horațiu Dudău)
Am văzut cu ochii mei borcanul acela, deci textul primește locul patru, deși autorul l-a înlăcrimat cu ultima propoziție, complet contraproductivă. Fără ea, textul urca pe locul doi, ca popa.
5. Prin '87 am mâncat prima dată castraveți bulgărești. Pe etichetă o femeie cu basma roșie. Din ziua aceea n-am mai fost întreg. Douăzeci de ani mai târziu, într-o cameră din Nisipuri, o fată cu pielea sărată și ochi ficși mi-a dezvăluit rețeta. De la bunică-sa, care o avea de la una oarbă ce-o primise în vis. Am scris-o pe un șervețel. Dimineață, fata s-a dus. Și portofelul. Dar păstrasem rețeta în buzunarul de la piept. Îmi bătea inima sub ea. Eram alesul. De atunci pun borcane. Cu amintiri. Cu iluzii. Cu oameni. (Dorin Vasile)
Cam modest textul, dar ce să fac dacă și eu am fost cu o fată într-un hotel din Nisipuri, în 1991 precis? Iarna, ca un dobitoc. Fata nu vorbea românește și a plecat din camera de hotel tot fată mare, dar nu din cauză că nu știa decât bulgara. Stiliana o chema, o văd și-acum cum a ieșit pe ușă, plânsă toată. Portofelul a rămas la mine. De atunci eram arghirofil.
Post telefonic suspendat temporar
1. În fiecare miercuri un bătrân elegant se așază pe bancă. Tacticos, scoate din buzunarul de la piept un pieptăn pe care îl trece de câteva ori prin păr, așa, simplu, fără a se uita în vreo oglindă. Își privește ceasul timp de un minut, numărând cu sete fiecare mișcare înceată a secundarului, pentru ca apoi să se ridice brusc în picioare. Vizibil emoționat, intră în cabină telefonică, iar după câteva secunde iese dezamăgit. Miercurea trecută i-am spus că acea cabină nu funcționează de ani buni. Mi-a răspuns că știe. (Gabriel Rusu)
Ăsta e început de roman. Eu nu i-aș da drumul din gheare. L-aș duce cam la 150 sau 200 de pagini, în care aș înghesui povestea bătrânului, a celei pe care o sună, a cabinei telefonice și a vocii narative ("miercurea trecută i-am spus"). Ar ieși ceva publicabil, cu condiția ca acțiunea să fie plasată, bineînțeles, în Londra mea.
2. Când mi-a spus că lucrează la spital, m-a dat gata. Mi-l și imaginam în albul ce-i scoate-n relief bronzul. Sexi în draci. N-am rezistat și l-am vizitat la locul de muncă. M-a-ntâmpinat la parter. Am luat liftul. Lift care cobora. La morgă. Acolo lucra sexosu'. Mi-a arătat materia primă din acea zi. Doi masculi abia aduși. Noroc că n-apucase să-i despoaie. M-aș fi jenat să-i văd țepeni și goi. La un moment dat unuia i-a sunat telefonul-n buzunar. Am făcut pe robotul. Momentan adormitul contactat nu este disponibil. (Elena Fermuș)
Foarte greșit finalul. Vocea narativă răspunde la telefon și nu este interesată de ceea ce spune cea care îl caută pe mort? Foarte, foarte greșit! Elena, m-ai necăjit cu finalul ăsta fușerit!
3. M-am dus la un interviu pentru un post de agent de vânzări, parfumat, aranjat, cu încrederea omului care-a vândut lanterne la orbi. Am luat loc, cel din fața mea încă îmi analiza CV-u'. Dintr-odată îmi întinde McBooku' din fața lui, ultimul model, și îmi zice să i-l vând. L-am apucat cu ambele mâini, m-am ridicat în picioare, am deschis ușa și am fugit. Ajuns acasă, mă sună individul aproape urlând. Adu-mi laptopul înapoi, acum, nenorocitule. Pentru numai 700 de euro, e al dumneavoastră, i-am zis. Și apoi am închis. (Arthur Ianoși)
Doamne Dumnezeule Cristoase Isuse... rar să mă enerveze mai mult un text! Nu de altceva, dar eu unul sunt mai plin de traume decât un maidanez de purici: păi n-am fost și eu la interviu din ăsta? Nu s-au petrecut lucrurile aproape la fel? Nu a fost singura dată, în întreaga mea viață, când i-am spus "fă" unei femei? A fost, cum să nu. Stăteam acolo, pe scaunul ăla din fața biroului ei. Eram cu zece ani mai mare ca ea, om cu armata făcută și cu destulă experiență de viață cât să scriu două romane (le-am scris, dar 30 de ani mai târziu). Și mucoasa aia îmi aruncă, peste masă: "Convinge-mă să te angajez". Am văzut pete negre în fața ochilor; dansau. M-am controlat, am expirat, am inspirat și apoi am răspuns: "Convinge-mă tu să lucrez pentru tine, fă. Sau, știi ce? Nu te deranja. Ne mai vedem noi, dar nu chiar imediat, ci peste-o vreme... managero!". Ne-am revăzut. Divorțată, fără copii, șomeră. Era pe un grup matrimonial. N-am râs. Nu m-am bucurat. Păcat de ea.
4. Alo, da. Bună ziua. Bună ziua. Aici pot să-mi suspend postul, întrebă bărbatul de la un capăt al firului. Dacă asta doriți, îi răspunse vocea feminină de la celălalt capăt. Nu aveți idee cât îmi doresc. Motivul? Știți, am cunoscut o femeie. Toți cunoaștem femei, domnule. Eh, da, adică, nu. Nu ca asta. Și ce legătură are femeia cu postul? Știți, nu se cuvine. Ce nu se cuvine? Știți. În fine, cât doriți să-l suspendați? Trei zile. Imposibil, o lună sau mai mult. Dar nu mai e o lună din post, doamnă. Ce post? (Radu Gramatovici)
Se vede că autorul este scriitor profesionist. A condus textul fără să ezite, dar fără să-l ia prea în serios. S-a jucat și asta se vede, dar s-a jucat frumos. Locul patru.
5. Pe-atunci, telefoane aveau doar cetățenii ceva mai importanți din popor și care prezentau un potențial interes pentru partid și, eventual, securitate. Acele vechi telefoane negre, bej, verzi, alb cu gri, puteau deveni martorul tău tăcut al vieții profesionale sau personale. Prima zi nu aveai ton și reclamai de la telefonul vecinului. A doua zi te vizita un băiat volubil (altul decât telefonistul de cartier) care schimba firul sau aparatul telefonic. Nu după mult timp, fie erai avansat, fie luat pe sus. (Aurelian Țolescu)
Mor când citesc textele domnului Țolescu, mooor! Toate, dar absolut toate sunt luate cu copy / paste din experiențele propriei vieți; autorul are imaginația unei cărămizi din Marele Zid Chinezesc, dar mie îmi place enorm acest mod de a scrie, punând jos pe hârtie nu produse ale imaginației, ci produse ale memoriei. Dar știți de ce? Și eu fac la fel.
Fotograful de suflete
1. Căsnicia mea mergea prost și asta m-a făcut să caut un detectiv particular. Nea Miță, mic, ghebos și burtos, m-a ascultat atent. După o lună mă cheamă la el și îmi dă un plic de fotografii. Bine, zic, dar toate sunt cu mine și soția în diverse locuri, nu asta am cerut. Băiete, uită-te la ce spune fiecare. Rar exteriorul spune sincer cum e interiorul. Chipul și atitudinea ta față de ea mi-au spus că ai mințit. Voiai să găsești ceva, să o părăsești pentru alta. Pozele astea nu te costă nimic. Te vor costa celelalte. (Gheorghiță Mircea)
Locul întâi datorită lui Florin Iaru. Adică învățăturilor lui Florin Iaru: mereu ne spune că o mare literatură are de toate, nu numai romane geniale. Are și fantasy de bună calitate, și policier-uri, și carte de copii, și romane de aventuri pentru adolescenți, și romane de groază și multe altele. De ce să nu duci, domnule Gheorghiță Mircea, textul ăsta spre un policier românesc contemporan?
2. Când am să fiu mare am să fiu pozar. Din ăla care fotografiază suflete oarbe. La început. Care scoate în bucățica aia de hârtie căldura palmei așezată pe pântecul rotunjit, sărutul tatei lăsat în locul unde s-a ivit o umbră de talpă și, mai ales, tremurul din colțul buzelor și liniștea cu care se scurge o lacrimă atunci când se aude tic-tacul ritmat din burta femeii. Asta am să fiu eu, cea care va prinde pe carton mugurele în care înflorește viața. Doar că mama n-a dus sarcina la termen. Data viitoare mă fac pozar. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
M-ai ucis, Cristina. E perfect. Îi dădeam textului locul întâi, dar ce să fac dacă îl ascult pe Iaru mai mult decât l-am ascultat pe tata?
3. Numele lui era Mișu pentru noi. Pentru ceilalți era domnul Mihai. Nu mai țin minte ce profesie avea, dar era nelipsit la toate serbările și zilele de naștere cu aparatul lui foto color. Făcea niște poze grozave. Am una pe care a mâzgălit-o sora mea de gelozie, aveam părul lung și o rochiță roșie. Dar nea Mișu, atât de vesel ziua când ne fotografia, se întrista seara la un pahar de vin. Atât bea, un pahar de vin care-l ducea direct în copilărie, unde mama lui era în viață. Mămico, mămico. Și lacrimile îi curgeau pe obraz. (Carmen Moldovan)
Fără ultima propoziție, stricătoare de efect, ca de obicei.
4. Eu am vrut să-i fotografiez în special pe ei, la sfârșitul clasei a 8-a, în curtea școlii. O fată și un băiat, zâmbesc bucuroși, dar și curioși-ce-o vrea diriga acum cu noi? Bruneței amândoi, înăltuți, dar în rest total deosebiți. Ea, cu note destul de bune, disciplinată și ordonată. El, un zvăpăiat, nu prost, dar fără interes față de școală. Prin liceu i-am întâlnit, și mai buni prieteni. Apoi s-au căsătorit în Italia. Muncesc legal. Au și doi copii. Se pare că am reușit cu ei. Cu Smena și cu intuiția mea. (Octavia Buhociu)
Mi se pare text "furat" din realitate. Nu înțeleg însă în ce constă "reușita" vocii narative. Fără poza de la finalul gimnaziului ar fi avut alt destin elevii ei?
5. Grozav îi plăcea lui Dumnezeu să hoinărească undercover, pe pământ. Azi e cald rău, parcă ar mânca o înghețată. La coadă-n fața lui, un ins se tot foiește. Face un dreptunghi cu degetele și se holbează prin el la oameni. Ce faci, mă? îl întreabă. Pozez suflete, nu vezi? îi răspunde ăla. Alt nebun, își zice-n barbă. Vrei să-ți fac o poză? Ia fă-mi, râde Domnul. Clic. Hehe, cum am ieșit? Vâlvătaie. Stai să-ți mai fac una. Lasă, mă, hai să bem o bere. Dacă mă-nveți șmecheria cu deștele, fac cinste. (Sanda Burță)
Asta-i tare de tot: Dumnezeu iese vâlvătaie poza care nu e poză, întocmai ca pe muntele Sinai. Și pe urmă îl scoate pe "pozar" la o bere... așa noroc să tot ai! Mai bea omul, dar chiar cu Dumnezeu, și încă pe veresie... bafta începătorului!
M-am săturat să număr bani
1. Aveam multe jucării, dar cub rubik n-aveam. Zicea mama că e scump. Nici eu nu m-am lăsat: zile în șir am târât sarsanale pline cu sticle și borcane goale la alimentara din capul străzii. Doi lei sticla obișnuită, trei lei sticla de șampanie. Dar șampanie nu prea beau oamenii. Bănuții îi strângeam într-un borcan gol, ascuns sub pat. Când am găsit-o pe mama numărând bănuț cu bănuț, am înghețat. Ia uite, zice ea, ți-ai strâns bani de ghete. Ghete au fost și le-am urât. Nu-i vorbă, și ele pe mine: îmi făceau bătături. (Siranus Hakobian)
Perfect. M-a cucerit. Da, sticla de șampanie era trei lei. Zece ani am vândut sticle la Nea Dodu, eu (băiat de inginer!), râdeau de mine toți colegii, băieți și fete, dar era să fac dacă-mi plăceau banii și m-am născut cu darul nesimțirii? Om cu noroc!
2. Am prins un loc lângă pizzerie, e vad, haideți și voi, împărțim profitul. N-am mers, ni se părea înjositor să fim bișnițari, dar și studenți la drept în același timp. Vremea a trecut, borseta lui a cam crescut, la fel ca notele. Venea dimineața la noi în garsonieră, să-și bea cafeaua și să-și numere banii. Îi număram și noi, din priviri, involuntar. Mulți, foarte mulți. Vedeți bă, miile ăstea de dolari și mărcuțe? Credeți că n-aș putea bea o cafea bună la bar? Dar calculați cât economisesc eu bând cafeaua la voi? (Horațiu Dudău)
Exact ce spuneam mai sus. Obrazul subțire subțiază buzunarul, pe când obrazul gros te ajută în afaceri. Cum suna maneaua ceea? "Milion cu milion / Tot mai multe milioane..."
3. Pe unde o mai fi Mihai acum? L-am cunoscut când eram student, el cerșea în fața Băncii Naționale. Își pierduse un picior în clasa a zecea, după cum mi-a povestit mai târziu, într-un accident cauzat de niște oameni răi. Seara, ascunși în curtea interioară a unui bar, beam vin și fumam țigări scumpe - el făcea cinste întotdeauna, din serviciul de la bancă, cum obișnuia să glumească - și discutam filosofie. Știi, mi-a zis odată, oamenii nu te privesc niciodată în ochi când îți aruncă bani în cutie. (Pompilian Tofilescu)
Absolut exact. Abia acum, citind, mi-am dat seama că și eu fac la fel, când dau câte o bancnotă unui om sărac (de obicei, când am nevoie de protecție divină, altfel nu): niciodată, dar niciodată nu-l privesc în ochi. Nu știu de ce. Aici sunt niște dedesubturi de psihologie abisală; vină? Sentiment de vină, de vinovăție?
4. Pe atunci maică-mea lucra la Banca Națională. Sincer, se cam săturase să lege fișicuri de câte o sută cu Bălcescu. În plus, trebuia să fie atentă la culoarea seriei. Adică cele cu serie roșie mergeau la ștabii din partid, în magazinele Comitetului Central. La plecare era verificată până la piele de o femeie tunsă à la Ana. În schimb, taică-miu nu se mai sătura să o privească din spatele unei oglinzi false. Într-o zi, privitul n-a mai fost de ajuns. A deschis ușa biroului și a tras perdeaua peste oglindă. (Dorin Vasile)
Superbă chestia asta: maică-mea... taică-meu... și uite așa am apărut pe planetă eu, vocea narativă, ca să vă spun faza cu trasul perdelei peste oglindă.
5. Parcă e sfârșitul lumii, conchide ea privind cerul prăbușit, pierit în neguri. Picură de trei zile, nu te-ai plictisit, întreabă fără a-l privi interogând, poate, ploaia. M-am, răspunde el zâmbind. Propui ceva? Ce să propun, copii nu mai facem, aș zice să numărăm iar bănuții din pensie. Și se întoarce cu fața la omul prăvălit comod în fotoliul larg. Așa zici, întreabă el zbanghiu, ghicindu-i prin cărunțeală frumusețea de odinioară. Ia treci încoace. Se apropie cu pași timizi, ca mereu, și i se lasă moale în poală. (Cecilia Fofiu)
Revin la întrebarea pe care mi-o tot pun de trei ani încoace, de când am făcut 53 de primăveri: când încetează viața sexuală a unui cuplu de pensionari? Sugestii? Nu de alta, dar eu nu voi afla niciodată. N-am dreptul la pensie. Csf, ncsf... viața.