Hai, mami, trezește-te. E ultima zi de școală, hai, că doar predați cărțile. Ți-am făcut frigănele cu lapte. Frigănele? Ce bine miroase. Stai puțin. Mama? Tu? Ce ai, copile, mă sperii. Hai, că întârzii. În ce an suntem? 1984. Stai puțin. Eu sunt medic, am un copil arhitect și azi am agenda plină la spital. Cum să nu. Eu sunt astronaut și tocmai m-am întors de pe Lună. Hai, gluma-i glumă, dar nu avem timp. Îmi mai povestești când ne vedem diseară la masă. Să-ți aranjezi lucrurile pentru la țară.
Ionuț Morariu
Când pasărea somnului vru să-și facă cuib în pupilă, văzu genele și se sperie ca de-o cușcă. Tulburătoare gene, mișto femeie. Urcase în tren de cinci minute și eram gata să-i ciripesc întreaga viață. Bonjour. Je m'appelle Iehova. Și, recunosc, fug de propriii mei martori. De unde sunt? Din România. Da, acolo toți suntem orfani. N-avem mamă, n-avem tată. Suntem făcuți, nu născuți, de domnul nostru Caragiale. V-am speriat? Nu-i nimic. Vă trece până la Paris. Oricum, vă spun. Dacă aveam o viață mai bună, tăceam mai frumos.
Marian Bircea
Venea orice, cu avionul, mai greu, era lux. Dar erau bine primite. Că erau reviste Pif, vacanțe sau concedii. Partea neplăcută a retragerii din activitate nu avea vreo legătură cu vârsta ori sănătatea deteriorată, ci cu nerecunoștința semenilor. Până și eu resimt ingratitudinea lumii, eu, artist autentic, sculptor de pereți, mare virtuoz al uneltelor, capabil să ridic lumea în picioare. Câteodată, cu trenul amintirilor, apare și nostalgia momentelor de glorie, o bucată din Hora staccato interpretată la bormașină.
