Se certaseră iar. El, celebru, mereu între două expoziții. Ea, obosită de umbra lui, arunca culori pe pânze ce nu reușeau să devină picturi, blocată între vise ce nu apucau să se usuce. O ușă trântită, motorul turat și vopseaua roșie împrăștiată pe picturile lui. No good woman, cântă Miley. Ia telefonul să-l oprească, să-i spună că nu e așa. Call honey, se apleacă să-i răspundă. O clipă, o stâncă și o mașină care dansează absurd spre valuri. Mă întorc, șopti. Și apoi liniștea, ca o pânză albă între două tușe.
Titela Durnea
e primul pas către pace, o aud pe tanti Eleonora prin crăpătura ușii. Glasul îi era molcom și cald ca ploaia de vară. Iancu stătea-n fața ei, cu capul plecat. Frământa un ziar în palmele asudate. Ți-am zis să fii smerit, nu umil, fiule. Când ai ceva important de spus, taci o clipită, înainte. Lasă vâltoarea cuvintelor să se-așeze, c-apoi or curge lin, potolit. Ia, du-`te-acu la Smaranda și-i vorbește curat. Te-a ierta, Iancule. Că n-ai cugetat. Și-o scoateți voi la capăt, precum scoate cumpăna apă sfântă din pământ.
Aurelian Țolescu
Deși pasionat și entuziasmat de slujba mea, de provocări și acțiuni, obosisem și devenisem stresat, inclusiv pentru că acasă soția îmi spunea că nu ne mai ajungem cu banii, că ar trebui să câștig mai mult. Mi-am făcut curaj vreo două săptămâni, am studiat piața muncii și, da, puteam câștiga mai bine. Mi-am făcut avânt vreo săptămână și mi-am depus demisia. Când m-a chemat șeful cel mare să discute, mi-a pus o singură întrebare: Ești împăcat cu tine însuți? Liniște asurzitoare. Nu sunt. Și-am rămas.
