am trăit-o în miezul acela de august când te-ai apropiat de mine șerpește, clipele s-au făcut fire de nisip, să le prindem, ai zis, am urcat printre case cu bougainvillea la porți, apoi n-a mai fost decât o potecă printre smochini și o capelă pe culme, marea foșnea în depărtare, chemându-ne, hai, ai șoptit, trepte ne-au dus printre măslini plini de rod, la capăt de drum am găsit nisipul, ne-am așezat și ne-am privit. Atunci soarele s-a făcut măr, a căzut din ceruri la tine în poală, iar eu am mușcat din el pătimaș.
Ana Maria Dobre-Nir
Când mi s-a rupt apa, m-am rugat la bunica și la strămoși, să vegheze din aburii lor tăcuți. Apoi am început să dansez, să mă mișc ca un soi de creatură primordială, între contracții. Nu a fost ca în filme. N-am fugit la spital, m-am așezat pe jos și am ascultat cum respira fiecare fibră. În cele 48 de ore, m-am abandonat în valurile durerii, ca într-un ritual uitat. Sufletul mi-a ieșit prin piele și s-a întors cu un copil în brațe. Așa mi-am regăsit sângele vechi, chemarea pământului și stelele adormite în mine.
Elia Ghinescu
S-a plimbat pe alei o vreme, bătând frunzele cu pași numărați, ținându-i pe braț pardesiul crem. S-a oprit la cafeneaua de lângă lac, la masa lor de altădată, mică, rotundă, cât pentru doi. Îi potrivește scaunul, ca ea să se așeze, și-i pune pardesiul pe spătar. Apoi îi zâmbește și comandă două cafele. Clipește rar, ca să n-o piardă din ochi. Oamenii trec și îl privesc ciudat. El o ascultă tăcut. De trei ani o tot ascultă. Fiindcă ea e acolo, cum a fost mereu, cum va fi mereu, în fața lui. În tăcerea pardesiului.
