Poate nu cea mai frumoasă, dar a fost ziua adevărului. A încrederii că n-a greșit cu nimic când a fost mic. El așa crezuse ierni de-a rândul. Și a suferit în tăcere. Crescuse și aflase că Moșul nu există-n carne și oase. Auzise înainte, în stânga și-n dreapta, cum că el vine numai la copiii cuminți. Cuminte era și el. Și totuși îl ocolea. La școală, note bune. Acasă, sprijinul bunicului, care abia mai făcea doi-trei pași prin casă, cu un cadru. Cum să se fi deghizat așa în Moș Crăciun? Imposibil.
Pompilian Tofilescu
Dragilor, în primul rând să trăiască Hades, că m-a lăsat să vă scriu și să vă spun că toată vina e a lu' tata. Încă de când a construit labirintul, doar așa, s-arate ce tare e el. Apoi tot el m-a trimis să-i dau ghemul lu' curva de Ariadna, să-l scoată pe Tezeu din belea. Normal să se oftice regele. Ce-i drept, aripile au fost șmechere, tata chiar se pricepea la tehnice. Ghinionul a fost c-am nimerit o zi frumoasă, cea mai frumoasă de când intrasem la bulău. În rest, știți cum s-a terminat. Să fiți iubiți. Icar.
Răzvan Drăgoi
Cea mai frumoasă zi a fost la înmormântare. Vară. Cald. Poate prea cald, pentru majoritatea audienței. Popa spunea cuvinte frumoase. Între un botez și o nuntă, merge un loc cu verdeață, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Copiii se jucau. Ce știu ei despre lucrurile tragice? Unul în cărucior plângea. De foame, cel mai probabil. Mama legăna căruciorul. Popa legăna coliva. Doi fluturi se hârjoneau deasupra mormântului unde mă puseseră. Tăiați, urlă regizorul. Ceva-i păruse fals.
