De cum am închis ochii, au și început să bată cu baroasele în copaci. O clipă, între lovituri, am simțit oftatul pădurii. Apoi au adus drujbele. N-am deschis ochii. Cătam să țin gândul drept pe cărare. M-am foit scurt și am auzit altceva croncănind în zare. Vin bărcile mi-am zis. Vin să mă scoată din pădure. Ce bine. Iubesc marea. Motoarele erau acum lângă mine. Am simțit cum ne ridicăm peste brazi. Pluteam. Se făcu liniște deplină. Asistenta îmi vorbi blând în căști. Gata, vă scot într-o clipă.
Alex Micu
Ploua cu găleata, tuna și fulgera, iar vântul părea că mai are puțin și ia tot satul pe sus. Cu toate astea, ei își vedeau în continuare de băut. Râdeau, ciocneau halbă după halbă, iar Costică, crâșmarul, își freca mâinile, mulțumit. Ușa se deschise, încet. Clinchetul halbelor se stinse. Râsetele se opriră. Preț de câteva secunde, toți priveau arătarea subțire cu părul ud și ochii tulburi. Du-te acasă, copilă, îi spuse Costică. Tac-tu nu-i aici. Dacă dai de el, pune-i o lumină și din partea mea.
Alexandra Buhudini
Focul lătra în opaiț, iar Moartea stătea tolănită pe un colțar de oase îngerești. Pe chipul ei brăzdat de poveștile noastre se așternea mantia somnului veșnic. Nemulțumită, își freca orbitele cu ghearele, întru nemulțumire. Scoase o oglindă din sân și văzu în ea doi draci efemeri, neroși de iubire. Zâmbi. Nu era încă vremea de coasă. Întinse mâna și luă Cartea Vieții din care ne scoase ca pe două păpuși de cârpă. Ne aruncă într-un cazan, unde ne fierbem și acum aripile de Phoenix, într-un destin cu final negătat.
