Multe auzise banca din capătul falezei, de când străjuia fiecare apus. Vorbe dulci, minciuni nerușinate, promisiuni, ocări. Însă tăcerea o tulbura cel mai mult. Culesese atâtea feluri de tăcere, încât se considera expertă. Erau tăceri în doi, cu priviri lipicioase și schimb de bătăi de inimă, sau dimpotrivă, mirosind a despărțire. Tăceri singuratice, adăpostind hotărâri frământate, sclipiri de geniu. Douăzeci de veri, cu apusuri însângerate și adieri răcoroase. Adunase destul. A doua zi veneau să o ia la casat.
Monica Bologa
Cafeaua clocotește nervos în ibric, vecina își trage mobila prin casă, o bormașină urlă prin pereți, singurătatea aleargă cu bocancii pe parchet, un câine latră într-o curte, inima îmi țipă în creier. Iau două guri de cafea, mă ard și înjur. Cineva bate la ușă. În prag, o cutie. E plină cu tăcere. O țin în mână un pic, apoi mă învelesc cu liniștea din ea. Trec minute, sau ore. Nu mai știu. Când îmi revin, afară e noapte. Ușa e larg deschisă și în fața ei stau eu, din altă lume. Am venit să-mi iau tăcerea înapoi.
Carmen Tot
poate dura o viață. Dar eu știu că tăcerea e alternată de sunetul dinlăuntru. Cine învață să audă muzica va dansa. Mai întâi tango. Urlă, plânge, iubește și luptă. Apoi se odihnește o vreme, secătuit. De la un timp își zâmbește în taină, dintre coaste, eliberând o mișcare ușoară a omoplatului stâng. Tăcerea îi mai stă, ca o cămașă blândă, o vreme, între un fals passo doble și dansul lebedei albe, cu picioarele subțiri, fragile, singură în fața oglinzii vieții. Apoi cu totul și cu totul zbor. Un zbor fără seamăn.
