E nuntă cu fală în comună. Valer Bota și Mia Urs au venit din Anglia, anume să se cunune în biserica unde au fost botezați. Părinții au arvunit ceterași vestiți și toată lumea e în păr să-i asculte și să tragă câteva tropotite cu țâpurituri. Mirii vor dansa pe muzica aleasă din filmul Titanic, care i-a mișcat nespus. Stângaci, așa cum le și șade bine, se apropie de ring. Suflarea, cu priviri pline de duioșie amuțește pe loc. Socrul mic, din trâmbiță, face ca vaporul și un val de emoție adâncă cutremură adunarea.
Dan Banu
La început a auzit cauciucurile scrâșnind, apoi bufnitura, pe urmă țipetele trecătorilor, sirenele salvărilor, glasurile medicilor, pașii ei strivind asfaltul, ropotul inimii în piept. Dă Doamne să nu fie Alin, a șuierat și sunetele au continuat s-o înconjoare până când l-a văzut. Un țipăt lung și ascuțit a izbit dejurîmprejurul care, lovit, s-a făcut țăndări și s-a prăbușit ca cioburile unei oglinzi. Lumea a rămas goală, neagră, într-o tăcere oarbă, de parcă Pământul s-ar fi cufundat în smoală.
Clara Marinescu
Mă întind în pat, cu fața-n sus și aștept. Perdelele trase mă despart de gălăgia de afară. Îmi răsfir degetele în umbra camerei și nicio lumină nu trece printre ele. Nimicul mă învăluie rapid, pentru că atât știe. Să apară când e chemat de un cap plecat. Mă las lui o clipă în plus. Pentru că sunt lașă și rabd. Pentru că tac, când îmi vine să urlu. Pentru că stau, când îmi vine să mă zbat. Pentru că dorm, în loc să cuget. Aș putea, la fel de bine, să fiu moartă. Dar cine ar mai trage perdelele după aceea?
