Am intrat. Ușa a scârțâit și am zis tare, să se audă: Bună seara. N-a răspuns nimeni. Am mai strigat de câteva ori și, apoi, am renunțat. Era multă lume, dar nimeni nu s-a uitat la mine, deși eram bine făcut, peste sută. A început să mi se pară ciudată această întâmplare, până când am auzit o voce gravă, cerând un moment de tăcere. Curios din fire, m-am ridicat pe vârfuri, să văd mai bine. Flori, panglici și, în mijloc, chiar eu, îndesat într-un sarcofag. Nu că mă laud, dar eram frumos îmbrăcat.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Tac. Ce să spun? Că sunt vinovată? Că i-am înfipt în gât, adânc, seringa cu moartea albă? Îmi pare rău că a scăpat prea ușor. Trebuia să se chinuie. Să sufere. Mi-a lăsat fata legumă la pat. Majoratul ei, praf pe nas și cearceafuri pătate. A petrecut cu prietenii. Și acum aștept să i se așeze pe față o rază de soare. Doar atunci deschide ochii. Parcă zâmbește. Din colțul ochiului i se prelinge o lacrimă. Și din colțul gurii un fir de salivă. Tac. Ce să spun? Sunt vinovată. Eu sunt vinovată. Că sunt mamă.
Iulia Vîși
Pielea ta miroase a plajă. Stăteai deasupra mea cu fruntea asudată de plăcerea ce ne-o pricinuiam. Ne-am încrucișat mâinile, crezând că ne aparținem. Sau ne conținem. După ce mi-ai crăpat buzele am început să-ți servesc picăturile pe limbă. Am țipat. Dar țipătul nu era al meu. Dintre picioarele noastre se scurge marea. Sărată. Rece. Agitată. Uneori nu mă descurc cu viața, pare că am cunoscut-o astăzi pentru prima oară. Cum facem să rămânem? Cum facem să nu ne pierdem? De ieri nu te mai aud. Am dat valurile la maxim.
