Nu-mi amintesc despre ce vorbeam. Poate despre timp. Poate despre nimic. Știu că a închis cartea. O mișcare lentă, aproape teatrală. A lăsat zece euro pe masă și a ieșit. L-am urmărit cu privirea, trecea strada unde nu era semafor, cu aceeași inconștiență senină pe care o detestam. Mi-am întors capul o clipă, doar cât să beau din cafea. Când am privit din nou, se urca în mașina din pozele răvășite pe masa din bucătărie, cea pe care n-ar fi trebuit s-o recunosc. Apoi a dispărut, ca și cum nu fusese niciodată al meu.
Iulia Stavre
Ema împlinea opt ani. Își aștepta prietenii la fereastră. Tata sosi primul cu o bicicletă de care erau legate opt baloane roz. A ieșit afară să învețe mersul. A căzut, a înghițit lacrimile, nu voia să-i supere. Când au sosit oaspeții a început joaca. Larma copiilor din jur o bucura pe Ema. Era singura care auzea de dincolo de ușă reproșurile mamei, vorbele grele ale tatălui. La tort își duse mânuțele la urechi, își puse unica dorință. Să se plimbe cu mama și tata prin parc, să o țină de mână. Să fie liniște.
Vlad Mușat
Mă numesc Iris și sunt trimis de Cel de Sus. Domnule psiholog, știu că nu mă credeți. Da, culeg fiecare tăcere din lume și uneori o trimit la examinat. Cele care au miez, să spun așa, sunt expuse în Muzeul Șșș. Să vă dau câteva exemple: secundele în care doi oameni se îndrăgostesc; când, pentru prima dată, părinții își țin copilul în brațe; schimbul de priviri dintre un câine salvat de pe marginea drumului și stăpânul lui. Înțelegeți? Vă mulțumesc pentru această tăcere, a fost minunată și am să o păstrez.
