Venise ziua să-și ia în stăpânire darul. Îi fusese promis de Tată-său, când plânsese că toți ceilalți aveau una, ba roșie ca focul, ba galbenă ca stelele din jur. Ia-ți-o, uite, a ta e albastră. A luat-o, a întors-o pe toate părțile, a scuturat-o ușor de-au căzut din ea vreo câteva milioane de ciudate vietăți. A dus-o la ureche, i-a auzit piuituri de bombe de i-a sunat capul zile întregi după aceea. A dus-o la nas: mirosea urât a gaze. Și vietățile se rupeau în bucăți, aiurite furnici amețite. Tată, alta n-ai?
Ana Maria Dobre-Nir
Lia petrecea nopțile cu ochii în monitor, analizând spectrul unei planete aflate la șapte sute de ani-lumină. Nimic sigur. Dar culorile păreau familiare. O pădure imposibilă, aburul unei atmosfere. Înăuntrul ei, o neliniște veche. Pe birou, jurnalul deschis. Scria rar, ca și cum fiecare cuvânt ar fi putut risipi visul. Nu caut o planetă. Caut o oglindă. Apoi a închis stiloul. Stelele nu răspund niciodată, dar nu pentru că nu aud. Ci pentru că știu. Și tac, cu milă. Până la urmă, poate suntem singuri. Singurii.
Octavia Buhociu
Pe prima o știți, ați desenat-o, ați luat premii la concursuri. Ei, acum să văd: cum e a doua? există, unde ar fi pentru voi? Eu am văzut la tv că s-a descoperit o planetă, decolorată de un gaz lichid albastru. La mine e simplu, o văd în paharul din baie, îmi clătesc gura cu colgate diluat în apă. Pentru mine e în ochii bunicii mele, din copilărie, când îl tot aștepta pe bunicu' să se-ntoarcă de la pescuit, seara. Și barca era mai mult goală. Eu mai am un ursuleț siniliu, adorm cu el. Bravo, cam așa-i pe la noi.
